Una dintre cele mai veche biserici tulceani este Biserica Buna Vestire, cunoscută și sub denumirea de Biserica Grecească. Este situată pe micuța și liniștita stradă Buna Vestire, în fosta mahala grecească, fiind ctitoria comunității grecești tulcene. Poartă hramul Buna Vestire, cea mai importantă sărbătoare a grecilor din lumea întreagă.
ASPECT
Biserica Grecească este o construcție în stil arhitectonic bazilical, ridicată în perioada 1848-1854, după un scenariu deja cunoscut pe frumoasele meleaguri tulcene. Mai întâi, comunitatea grecilor din oraș a construit o bisericuță din lemn, în jurul anilor 1830, pentru ca, ulterior, să înceapă construirea unei biserici trainice, din piatră și cărămidă. De teama deselor inundații, construcția s-a realizat la poalele dealului Comorofca, pe care erau așezate casele comunității grecești și române. Structura bazilicală are o formă trinavă, alcătuită dintr-o navă principală și două nave laterale, de dimensiuni mai mici. Ca și la celelalte biserici importante din Tulcea, construite în timpul administrației otomane a Dobrogei, existența clopotniței fiind interzisă, turnul acesteia a fost adăugat după anul 1900, având forma unui templu antic, grecesc, susținut de un grup de frumoase coloane ionice.
LOCAȚIE
Biserica Grecească se află în centrul orașului Tulcea, la aproximativ 300 de metri distanță de locația fântânii arteziene din Piața Mircea cel Bătrân (Piața Civică a Tulcei), stabilită ca reper al orientării noastre prin oraș, aproximativ în aceeași direcție cu Biserica Sf. Nicolae.
POVESTEA
În mod indiscutabil, anul 1830 reprezintă momentul reconstrucției moderne a orașului Tulcea. Până la această dată, a existat doar ca o mică localitate, un fel de anexă a cetățuilor și a forturilor construite pe Colnicul Hora (Hora-Tepe), pe care se ridică maiestuos Monumentul de Independență, sau pe Dealul Taberei, pe care se ridică (și mai maiestuos) Combinatul Metalurgic.
În urma războiului Ruso-Turc din 1828-1829, au loc masive schimburi de populație, din dorința celor doi veșnici beligeranți (rus și otoman) de a avea locuitori loiali în provinciile peste care erau vremelnic stăpâni. Aceasta ar fi o primă explicație a sosirii în număr mare a bulgarilor, a românilor, a rușilor de diferite rituri și chiar a germanilor. Lor li se adaugă însă greci, armeni și evrei, care aveau să construiască, la rândul lor, mahalalele etnice, ce vor alcătui viitoarea Tulce. Spre deosebire de celelalte comunități, aceștia au sosit în frumosul nostru oraș – care abia începuse să prindă formă – atrași de alte interese: negustorie, navigație, construcții și reparații de nave. Un element pe care l-a adus pacea de la Adrianopol, în urma Războiului Ruso-Turc, din 1828-1829 și căruia nu i se acordă importanța cuvenită este liberalizarea navigației pe Dunăre, considerat din acest moment un fluviu internațional (cel puțin la nivel declarativ). Trebuie amintit că, până la această dată, otomanii numeau Dunărea Marele râu împărătesc (cel puțin Dunărea de jos), iar navigația și comerțul erau monopol turcesc. În urma războiului, Dunărea este deschisă liberei navigații, situația din Delta Dunării fiind puțin mai complicată, din cauza celor trei brațe de vărsare în Marea Neagră. Pentru a-i împăca pe ruși și otomani, Marile Puteri au mediat pacea, astfel încât Imperiul Rus a primit brațul Chilia, iar otomanii brațul Sf. Gheorghe. Canalul din mijloc, Sulina, rămâne deschis navigației pentru toate pavilioanele, cu precizarea că administrarea acestuia să fie făcută de către ruși. Aceștia s-au achitat atât de bine de misiunea primită, încât după câțiva ani, trecerea dinspre Dunăre înspre Marea Neagră, și invers, la Sulina, devenise imposibilă, din caza barei de nisip de la gurile fluviului, care scăzuse adâncimea de navigație la 9 picioare (2,74 m), un adevărat dezastru pentru bastimentele de tonaj mare, dar o adevărată mină de aur pentru sulineni și tulceni. Navigația în această zonă fusese adusă intenționat în această situație lamentabilă, de către ruși, care nu aveau niciun interes pentru pătrunderea navelor de mare capacitate pe Dunăre, care însemna concurență pentru portul lor la Marea Neagră, Odessa, iar în caz de conflict militar, a celor de război. Pare curios, dar în aceste condiții de navigație dificilă, Tulcea începe să prospere. O puzderie de corăbii grecești, cu un tonaj de maxim 200 de tone (sau 2000 de butoaie, cum era unitatea de măsură la timpul respectiv), navigau pe Dunărea albastră, ducând din Moldova și Valahia, cereale, animale, cherestea și aducând, mai ales, tot felul de mărfuri industriale. Din când în când, printre acestea se mai rătăceau și bastimente mai mari, purtate de armatori dornici de câștig bun din negoțul de cereale (la prima mână, direct din porturile Galați sau Giurgiu). Aproape toți ajungeau însă pe mâna tulcenilor și a dombazurilor (barcazurilor) lor. Toamna, când negoțul cu cereale era în toi, nivelul apelor Dunării scădea dramatic, din cauza verilor fierbinți și secetoase. În aceste condiții, majoritatea navelor care ajungeau la ieșirea în Marea Neagră, la Sulina, trebuiau să-și transbordeze o parte din încărcătură pe aceste dombazuri (bărci cu pânze, cu capacitatea cuprinsă între 10 și 100 de tone), pe care o reîncărcau după trecerea barei Sulina. Datorită acestor operațiuni, în perioada de maximă navigație, s-ar părea că la Tulcea și la Sulina erau sute de asemenea dombazuri, majoritatea aflate în proprietatea unor marinari de obârșie greacă. Transbordarea mărfurilor chiar de la Tulcea, în unele cazuri, avea explicația în faptul că, atunci când Dunărea era la un nivel scăzut, zeci de bancuri de nisip își făceau apariția de-a lungul canalului Sulina, fiind adevărate capcane pentru corăbii. În felul acesta, o comunitate importantă de greci, majoritatea din insulele ioniene se stabilește la Tulcea și Sulina. Fieful afacerilor se afla la Sulina, dar această localitate prezenta câteva inconveniente importante pentru dezvoltare. Tratatul de pace dintre ruși și otomani stabilea că la Sulina erau interzise construcțiile din piatră și cărămidă, singurele admise fiind cele din lemn. Dunărea îngheța în medie 2-3 luni, perioadă în care orice activitate de navigație și, implicit, economică, era sistată. Vara, țânțarii, frigurile și epidemiile de holeră și ciumă făceau ravagii printre locuitorii din Sulina. În aceste condiții, singurul lucru care te putea atrage în acest loc era câștigul, care nicăieri de-a lungul Dunării nu era atât de consistent. Nu se compara nici măcar cu Constantinopolul sau alte porturi importante de la Marea Neagră. O viață normală de familie era însă aproape imposibilă, motiv pentru care toți acești întreprinzători, al căror număr ajungea pe timp de vară și toamnă la câteva mii, se retrăgeau pe timp de iarnă la Tulcea, unde cu timpul și-au adus și familiile. Așa cum am mai spus, majoritatea erau greci, cei mai buni marinari din Marea Neagră. În felul acesta, la Tulcea se formează o comunitate de greci, cărora li s-au adăugat ulterior negustori și constructori de corăbii, atrași de oportunitățile unui oraș aflat în plină dezvoltare, așa cum era Tulcea după 1840.
Acești oameni, unii dintre ei adevărați aventurieri, ale căror acțiuni mergeau uneori până la limita pirateriei și banditismului, sunt cei care au ridicat la început biserica din lemn a comunității. Cu trecerea timpului, raportul populației grecești s-a schimbat în favoarea constructorilor de nave, care au găsit lângă Tulcea, în pădurea Babadag, o sursă de lemn de stejar, numai bun pentru dombazurile și corăbiile ce începuseră să fie construite în ateliere mai mari sau mai mici, amplasate pe malul Dunării. Lor li se adăuga un număr din ce în ce mai mare de meșteri care se ocupau cu repararea și călăfătuirea ambarcațiunilor ce treceau în susul și în josul marelui fluviu. Iar din 1850 acestei comunități i se adaugă câteva zeci de familii de negustori avuți, care părăsesc Constantinopolul, exasperați de incendiile din ce în ce mai dese care le amenințau viața și avutul. Sinistre deloc întâmplătoare, având în vedere că otomanii descoperiseră ca metodă de luptă împotriva epidemiilor de holeră și ciumă, care bântuiau marea metropolă, incendiile ce se declanșau noaptea în cartierele sărace, cu case construite din lemn.
Comunitatea greacă s-a așezat pe străzile Buna Vestire, str. Românească, devenită Principele Ferdinand şi actuala Victoriei, și Gheorghe Doja, formând mahalaua grecească. În 1835, familia lui Ioannis Kontopulos (1826-1870) donează comunității terenul pe care se află situată biserica și pe care se construiește inițial o mică biserică din lemn. Important este și anul 1839, când Tulcea este ridicată la rangul de Mitropolie peste întreaga Dobroge, mitropolit fiind numit Panaret. Era clar că acesta nu putea să-și exercite atribuțiile cu autoritate dintr-o simplă bisericuță de lemn, motiv pentru care comunitatea greacă a Tulcei se mobilizează și numește un puternic comitet de inițiativă, condus de arhitectul Ștefan Dopron, un adevărat artist al vremurilor sale, care realizează planurile bisericii, ale iconostasului, amvonului și jilțului arhieresc, toate în stil neoclasic grecesc. Banii pentru construcție se strâng din danii ale familiilor grecești, dar și din jitie (taxă anuală pe care era obligată să o plătească fiecare familie ce aparținea unei biserici supuse Patriarhiei de la Constantinopol). Cea mai mare problemă care trebuia rezolvată era însă obținerea autorizației de construcție, semnată de însuși Sultanul, după ce se trecea printr-un adevăratul păinjeniș birocratic ce funcționa la Înalta Poartă. Dar totul se rezolva când ușile și sufletele otomane erau deschise cu pungi pline cu galbeni strălucitori. Construcția este începută în 1848 și încheiată în 1854. Mai puțin turnul clopotniței, adăugat în anul 1900. Dacă bisericuța din lemn a avut hramul Sf. Nicolae, patronul navigatorilor și negustorilor greci, noua biserică primește hramul Buna Vestire, apreciată ca cea mai importantă sărbătoare grecească. Pe frontispiciul turnului clopotniței se afla unul dintre cele mai frumoase mesaje, adresat de oameni divinității: Cu dragoste, de la enoriașii tăi, Doamne!, însoțit de Ochiul Providenței. În timpul uneia dintre reparațiile bisericii, desfășurate în perioada comunistă, mesajul și ochiul sunt șterse, probabil de persoane cu conștiința încărcată și care se simțeau privite de Dumnezeu. O adevărată șansă divină a avut însă cel care a donat sau vândut terenul bisericii. Mai mult ca sigur, donat, dar, fără să dezmintă spiritul de bun negociator al grecilor, a știut să-și asigure, în schimbul terenului, un loc tombal în curtea acesteia, un lucru foarte rar întâlnit, pentru o persoană care nu avea funcție religioasă. Astfel, în apropierea bisericii, se află mormântul lui Ioannis Kontopulos (1826-1870), care a făcut probabil cea mai bună afacere din viața sa sau poate chiar a fost un om extrem de evlavios, care a sprijinit necondiționat construirea Bisericii Buna Vestire.
DETALII TEHNICE
Biserica are înălțimea de 16 m și lungimea de 30 m. Intrarea se face prin partea de vest, printr-un portic patrulater cu coloane ionice, pe care se sprijină turnul clopotniței. Din acest portic se accede într-un exonartex, tot deasupra intrării existând un balcon maiestuos destinat corului. Elementele sculpturale sunt din lemn aurit, cu chenar proschinitar și colonete ionice pe iconostas, amvon și jilțul arhieresc, toate realizate în perioada 1854-1857, într-un atelier de pictură grecesc, de același autor în stilul neoclasic grecesc. Pictura interioară inițială a rezistat până în 1987, când biserica a fost inclusă în ample lucrări de reabilitare. În timpul acestora, pictura inițială a fost acoperită aproape în totalitate și inscripția votivă și Ochiul Providenței, de pe frontispiciul turnului clopotniței, distruse pentru totdeauna.
Imaginea de mai jos este o fotografie cu mormântul lui Ioannis Kontopulos (1826-1870), cel cae a donat terenul pentru ridicarea Bisericii Buna Vestire.
Fotografia de mai jos reprezintă intrarea Bisericii Buna Vestire, aşa cum arată după ultima reabilitare. Porticul patrulater sprijină pe un grup de coloane ionice clopotniţa, toate fiind adăugate bisericii după anul 1900.
Text preluat de pe Misterele Dunarii prin bunavointa Domnului Nicolae Ariton
