Frumoasa biserică Sf. Gheorghe este cunoscută de tulceni fie cu denumirea hramului pe care îl poartă, fie ca Biserica bulgărească, fie ca Biserica cu ceas. Unul dintre motivele existenței celor trei denumiri poate fi acela că Tulcea este un oraș mic, iar tulcenii, din dorința de a-i impresiona pe turiști, au dat trei nume aceluiași obiectiv.
ASPECT
Ca înfățișare, biserica Sf. Gheorghe este complet diferită de biserica Sf. Nicolae, fiind construită în formă de bazilică romană, în perioada 1854-1857. Este formată dintr-o sală dreptunghiulară, împărțită în trei nave. Ca și celelalte biserici creștine tulcene, construite în vremurile în care Tulcea făcea parte din Imperiul Otoman, nici aceasta nu a avut permisiunea clopotniței. Din acest motiv, aceasta a fost adăugată mult mai târziu, în 1893 sau 1897, când biserica a fost reparată și consolidată. Un element distinctiv al bisericii îl reprezintă ceasul din turnul de la intrarea în curtea bisericii, ceas adăugat și mai târziu, probabil în perioada interbelică. Ceasul a reprezentat și reprezintă pentru tulceni un adevărat reper temporal.
LOCAȚIE
Biserica se află în centrul orașului Tulcea, la aproximativ 200 de metri distanță de locația Fântânii arteziene din Piața Mircea cel Bătrân (Piața Civică a Tulcei), stabilită ca reper al orientării noastre prin oraș.
POVESTEA
În urma războiului Ruso-Turc din 1806-1812, 4.000 de familii bulgare porneau din vestul actualei Bulgarii spre Basarabia, proaspăt anexată de ruși de la otomani, de fapt de la Moldova, aflată sub suzeranitate otomană. Bulgarii erau ispitiți cu pământuri, scutiri de impozite și o viață liniștită, întrucât tătarii, aduși în aceste locuri de turci, fuseseră izgoniți, la rândul lor în Dobrogea și Balcani. Istoria se repetă peste nici douăzeci de ani, la sfârșitul Războiului Ruso-Turc din 1828-1830, unul din cele mai urâte războaie dintre două imperii. În timpul acestuia își pierd viața 205 mii de soldați, dintre care 125 de mii de ruși și 80 de mii de turci. Ceea ce este impresionant la aceste cifre îngrozitor de mari, chiar pentru un război dintre două imperii, este faptul că 170 de mii dintre acești militari au murit din cauza ciumei și a holerei care a bântuit în ambele tabere. Dobrogea a fost una dintre scenele favorite ale încleștării armate și epidemice ale acestui război. Nu mai puțin de 65 de sate nord-dobrogene au fost distruse. Constanța a fost, la rândul ei, în mare parte distrusă, iar populația decimată de ciumă. Tulcea a fost pur și simplu rasă de pe fața pământului de tunurile rusești, care au bombardat atât de vehement fortul otoman, situat pe Dealul Taberei (actualmente Combinatul Metalurgic Tulcea), încât din acesta, dar și din cele câteva sute de case, nu au mai rămas în picioare decât câteva bordeie din chirpici, prea prăpădite pentru ca artileriștii ruși să-și risipească obuzele pe ele.
Ca și în precedentul război, populația bulgară i-a sprijinit pe ruși în acțiunile militare, gest care nu a fost deloc pe gustul otomanilor, care, ulterior, încep să-i persecute. Imperiul Țarist profită de ocazie și începe o propagandă intensă printre bulgari, pentru a-i convinge să se mute în Basarabia. Mii de familii bulgare pornesc pe cale bejeniei; otomanii, disperați de depopularea atât de masivă, fac o contra-ofertă, lansând o amnistie generală, la sfârșitul războiului, pentru a-i convinge pe bulgari să rămână pe teritoriul Imperiului Otoman. Unele grupuri de bulgari, care părăsiseră inițial locurile de baștină, se opresc în Dobrogea, de-a lungul drumului spre Basarabia, formând sate bulgare. Alții și-au continuat călătoria, pentru a ajunge la destinația propusă și a se alătura bulgarilor stabiliți în regiunea Basarabiei, la sfârșitul celuilalt război.
Povestea de dragoste dintre bulgari și ruși nu a durat foarte mult timp. Autonomia guberniei Basarabiei este desființată și guvernarea este asigurată de guvernatorii militari ruși. Încet, dar sigur, țăranii din regiune, indiferent de etnie, devin din oameni liberi, șerbi legați de moșiile marilor latifundiari. Picătura care a umplut paharul a fost introducerea serviciului militar obligatoriu pentru toate etniile, un motiv în plus ca sute de familii de bulgari să înceapă să părăsească, începând cu anul 1835, Basarabia. Nu este clar dacă intenția lor a fost aceea de a se reîntoarce la locurile de baștină, multe dintre ele ocupate între timp de tătari, sau, ispitiți de supra-oferta făcută de data aceasta de otomani, au plecat cu scopul precis de a se stabili în Dobrogea. Aici, Înalta Poartă le oferea pământuri, lemn gratis pentru construcții, din pădurile locale, scutiri de taxe și doar o mică contribuție financiară în locul serviciului militar obligatoriu. În plus, faimoasa armată a ienicerilor, formată din copiii răpiți din familii creștine și care făcuse atâtea drame în satele creștine din Imperiul Otoman, a fost desființată în anul 1826, în urma unei răzmerițe împotriva Sultanului. Sub aceste premise, sute de familii bulgare s-au stabilit de-a lungul drumului Isaccea – Babadag – Constanța, cu un număr important în Tulcea. Așa cum spuneam şi în alte capitole, Dunărea intra printr-un golf în orașul nostru, până în dreptul Primăriei, frumoasa piață civică fiind, la vremea respectivă, acoperită de apele albastre ale fluviului. Datorită acestui golf, orașul era divizat în două părți, diviziuni care s-au păstrat multă vreme, chiar după ce golful respectiv a fost secat și suprafața de teren câștigată (numită Ceair, din turcește) acoperită cu construcții. Imigranții bulgari se stabilesc pe malul stâng al orașului, dacă putem să-l numim așa, cuprinzând partea de jos a dealului Mahmudiei, în principal în partea inferioară a străzii Mahmudia, de-a lungul străzii Păcii, Potocovari și Dragoș-Vodă. Aceste străzi alcătuiau la un loc mahalaua bulgărească, strada cea mai importantă fiind actuala stradă a Păcii, numită la timpul respectiv strada Basarabilor, ca o dovadă a faptului că locuitorii de aici proveneau din Basarabia. Atât de mult le-a plăcut bulgarilor la Tulcea, încât după aproximativ patruzeci de ani, aceștia numărau, în 1878, nu mai puțin de 7.744 de membri, fiind a doua comunitate ca număr după români.
Primii bulgari sosiți în Tulcea, pe la 1835, au ridicat, ca și românii, o bisericuță modestă, din lemn. Celelalte valuri de bulgari, stabilite aici, au făcut ca micul lăcaș să devină neîncăpător, motiv ca mahalaua bulgară să se mobilizeze pentru ridicarea unei biserici adevărate, din zidărie, care să-i cuprindă pe toți la rugăciunile de duminică și în zilele de sărbătoare. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1854, pentru ca sfințirea să fie făcută la 20 mai 1857. Costurile construcției au fost acoperite din contribuția făcută de fiecare familie, dintre care daniile cele mai importante au fost realizate de Hagi Veliu și Bey Dumitrache, care au și cavouri în curtea bisericii. Bey Dumitrache (așa era numit de către turci), pe numele său Dumitrache Teodorof, era un personaj extrem de important, de care astăzi s-a uitat aproape în totalitate. Aproximativ din 1860, acesta devine liderul comunității bulgare tulcene. Dacă biserica bulgară Sf. Gheorghe îi poate datora existența prin faptul că a fost unul dintre principalii ctitori ai săi, el este cel care a făcut demersurile pe lângă oficialitățile otomane ca biserica Sf. Nicolae să fie închisă în perioada 1872-1877, deoarece comunitatea română refuza să se alăture Exarhatului bulgar, preferând să rămână alături de Patriarhia Grecească de la Constantinopol. Nu a fost singurul însă în acest adevărat război religios, el sprijinindu-l de fapt pe mitropolitul bulgar Griogorie și împreună l-au convins pe mutesariful Tulcei, Fahry Bey, și pe valiul de la Russe să sigileze ușile bisericii dacă enoriașii români nu trec alături de Patriarhia Bulgară. Cu toate aceste neînțelegeri, comunitatea română a demonstrat o calitate spirituală și umană deosebită față de cea bulgară, în timpul evenimentelor Războiului de Independență. Astfel, în ziua de 8 iunie 1877, o miliție de bașbuzuci cerchezi pătrund în Tulcea, un oraș din care garnizoana otomană se retrăsese o dată cu trecerea Dunării de către armata rusă. Practic, orașul era complet lipsit de apărare. Milițiile cercheze, pe baza unor înțelegeri între conducătorii lor și Înalta Poartă, erau cele care asigurau ordinea în această parte a Imperiului Otoman, motiv suficient să atace satele bulgare din Dobrogea și comunitatea bulgărească din Tulcea, pentru a-i pedepsi deoarece, după spusele ruşilor, ei erau cauza declanșării acestui război, fiind persecutați de către otomani. Intrați în Tulcea, cerchezii au mers val-vârtej la conducătorul comunității române, Mihalache Petrescu, cerându-i să-i conducă la casa lui Dumitrache Teodorof și în mahalaua bulgărească, pentru a le distruge. Liderul român, dând dovadă de mult sânge rece, le-a explicat cerchezilor că nu există o mahala numai cu case bulgărești, acestea fiind amestecate cu acareturi grecești, românești și chiar turcești, și o casă bulgară incendiată însemna ca și celelalte să fie cuprinse de foc. Pe moment, cerchezii au fost convinși de cele spuse de Mihalache Petrescu (despre care credeau că este negustor grec), timp suficient ca bulgarii tulceni să se pună la adăpost, pentru că, peste noapte, aceștia au început să atace prăvăliile bulgare, să jefuiască și să incendieze orașul. Cei doi au scăpat cu viață în vâltoarea evenimentelor războiului, Mihalache Petrescu fiind în fruntea comitetului care a așteptat Armata română, în ziua de 18 noiembrie 1878. Dumitrache Teodorof a rămas și el în Tulcea, fiind înmormântat, alături de soția sa, Sultana, în curtea bisericii Sf. Gheorghe.
Comunitatea bulgară tulceană, bine organizată și avută, nu se limitează doar la clădirea bisericii, ci construiește și două școli. Prima, poziționată în partea dreaptă, a fost ridicată în anii 1859-1862, fiind gimnaziu pentru băieți (Gimnaziul Bulgăresc). Din nefericire, clădirea a fost demolată. A doua școală, construită tot în curtea bisericii, în partea stângă, a fost ridicată în perioada 1881-1882, (Școala Națională Bulgară de fete). Din fericire, clădirea rezistă și astăzi, după ce, de-a lungul timpului, aici au funcționat Liceul Principesa Elena (înființat în 1897) și Școala Normală de învățători Dr. Angelescu (1919-1925).
Turnul clopotniței din fața bisericii a fost construit mai târziu, în stil gotic. Iar ceasul din vârful acesteia și mai târziu. Fără să avem informații exacte, probabil că impozanta turlă a fost adăugată în anul 1897, când biserica a fost reparată și consolidată. Misterul ceasului este și mai profund, dar am reușit să îl deslușim prin așezarea fotografiilor în ordine relativ cronologică. Astfel, până la sfârșitul Primului Război Mondial, ceasul nu exista, acesta a fost montat în perioada interbelică, probabil în primii ani după încheierea războiului, când Tulcea și-a revenit foarte greu în urma distrugerilor suferite, aproape jumătate din clădirile orașului fiind nimicite. Privind cu atenție o altă fotografie pe care am găsit-o în volumul distinsului ofițer și scriitor M.D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, am descoperit pe o imagine, destul de neclară, că pe la 1900, pe frontonul deasupra intrării în curtea bisercii există un element, care poate fi un blazon sau un însemn religios, dar poate fi foarte bine și un ceas, cu un singur cadran, de dimensiuni mult mai mici ca cel de azi, un fel de strămoș al acestuia.
Imaginea de mai jos este din perioada interbelică, cu turnul clopotniței având ceas. În dreapta bisericii se vede Gimnaziul Bulgăresc, care a fost demolat.
Două fotografii, sus şi jos, realizate în jurl anului 1905, pe frontonul principal al turnului clopotniţei apare ceva asemănător unui ceas, dar de dimensiuni mult mai mici, sprijinind ipoteza că, înaintea montării ceasului actual, turnul bisericii a mai avut instalat un ceas, mai modest şi cu un singur cadran.
DETALII TEHNICE
Biserica are înălțimea de 15 m, lungimea 33 m, iar lățimea de 17 m. Construcția are elemente asemănătoare cu Biserica Sf. Gheorghe din Fanar, precum și cu Biserica Sf. Gheorghe din Dobrich (Bulgaria). În interiorul bisericii se pătrunde din pridvor, în dreptul navei centrale. În prima parte a existenței sale, când pridvorul era deschis, accesul se putea face prin alte două deschideri din dreptul navelor laterale, care acum sunt închise. Turnul clopotniță a fost adăugat ulterior, existând versiunile: 1873 (puțin probabilă, având în vedere că Tulcea se afla încă sub otomani, care interziceau această componentă a bisericilor creștine), 1893 (după inscripțiile de pe porțile metalice ale acestuia), 1897 (când biserica a fost reparată și consolidată). Acest turn are o înălțime de 27 de metri, pe patru dintre feţele acestuia fiind montat cadranul ceasului.
Imaginea de mai jos este o ilustrată din anul 1903; textul prezentării bisericii şi a oraşului este redactat în limba franceză, dovadă că oraşul era puternic ancorat în activitatea turistică internaţională.
Text preluat de pe Misterele Dunarii prin bunavointa Domnului Nicolae Ariton
