Cu toate că Tulcea are o multitudine de clădiri și monumente frumoase, inima orașului o constituie, arhitectural și spiritual, indiscutabil, Biserica Sf. Nicolae, devenită Catedrala Sf. Nicolae, începând cu anul 2008. Frumuseții construcției bisericii, minunat proporționată, i se adaugă și o istorie pe măsură, începând cu bisericuța din lemn, construită prima oară și presărată, de-a lungul timpului, cu întâmplări, unele dintre ele de un tragism extrem.
ASPECT
Biserica este construită în stil bizantin, în perioada 1862-1865 (lucrări nefinalizate), timp în care Tulcea făcea parte din Imperiul Otoman, din provincia (vilayetul) Tuna (Dunării). În perioada respectivă, construirea bisericilor cu turle era interzisă în Imperiul Otoman; de asemenea, înălțimea trebuia să fie mai mică decât a geamiei și fără clopote. Aprobarea construirii bisericii cu cele trei turle s-a făcut printr-un firman semnat de Sultanul Abdul Azziz, ca o favoare făcută tulcenilor din acea vreme, orașul fiind capitala sangeacului Tulcea, ce cuprindea întreaga Dobroge.
Fațada bisericii este împodobită la mijloc cu chipul Sf. Ierarh Nicolae, iar pe ambele laturi cu ale Sfinților Sava Campoducele și Nichita Romanul. Sub acestea se află intrarea și pridvorul bisericii, alcătuit din trei arcade. Biserica a fost sfințită pe 29 mai 1900.
LOCAȚIE
Biserica se află în centrul orașului Tulcea, la aproximativ 200 de metri distanță de locația fântânii arteziene din Piața Mircea cel Bătrân (Piața Civică a Tulcei), stabilită ca reper al orientării noastre prin oraș.
POVESTEA
În primăvara anului 1830, porneau din localitățile Beștepe și Prislav (actualul Nufăru) zeci de căruțe încărcate cu câteva lucruri ale locuitorilor, obligați de autoritățile otomane să se strămute în Tulcea. Cu toții priveau în urmă la casele sărăcăcioase și la cimitirul unde se aflau înmormântați bunicii și străbunicii lor. Totul se întâmpla în urma Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, câștigat de ruși, care intrau în posesia Deltei Dunării, în anumite condiții impuse de Marile Puteri. Astfel, prin Tratatul de pace de la Adrianopol, pentru prima dată, unul dintre cele trei canale ale Dunării, prin care aceasta se varsă în Marea Neagră, Sulina, este deschis pentru navigația tuturor pavilioanelor. Spațiul dintre canalele Sulina și Sfântu Gheorghe devine o zonă gri, nelocuită, iar pe acest ultim canal localitățile trebuiau să fie la cel puțin 2 leghe distanță de maluri. Ținând cont de aceste aberații ale politicienilor vremurilor, sute de familii stabilite în satele aflate în această zonă au trebuit să plece în exod.
Sub privirile plictisite ale soldaților turci, care vegheau ca plecarea ghiaurilor din Beștepe să se desfășoare în ordine, ultimele căruțe se scurgeau pe drumul colbuit spre Tulcea. În câteva dintre ele, se afla o parte din bisericuța de lemn a satului, construită astfel încât, la vremuri de bejenie, să poată fi desfăcută și reclădită acolo unde îi alungau stăpânii vremelnici. În urma beștepenilor, otomanii au pus foc caselor, lăsând în urmă doar ruine și cenușă. Avea să rămână așa aproape un sfert de secol, până la următorul război dintre ruși și turci, cel din 1853-1856, numit și cel al Crimeii, când satul avea să fie repopulat.
Tulcea îi aștepta cu brațele deschise, sau cel puțin așa păreau colinele care se ridicau în amfiteatru pe malul Dunării, o parte dintre ele încă acoperite de pădure. Din nefericire, și Tulcea, un fort otoman, amplasat pe Dealul Taberei, trecuse prin război, încercând să reziste atacurilor rușilor. În urma bombardamentelor, Tulcea fusese distrusă aproape în totalitate, doar câteva case, probabil prea prăpădite pentru a fi luate la țintă de artileriștii ruși, scăpaseră. Tulcenii plecaseră și ei în bejenie, pentru a se feri de război, ezitând dacă să se întoarcă sau nu.
Otomanii se pricepeau la ademenit oameni, atunci când doreau s-o facă. În dorința de a reface Tulcea, o localitate puternică, după ce pierduseră Brăila, le ofereau celor care se stabileau la Tulcea, terenuri, scutiri de taxe și libertatea de a tăia din pădurile ce încă se ridicau pe o parte din dealurile tulcene, cât lemn aveau trebuință pentru construirea de case și gospodării. De aceleași drepturi s-au bucurat și beștepenii ajunși în Tulcea. Foștii locuitori din Beștepe au preferat să se așeze în zona dealului Babadag. Nu se știe precis când au reușit să-și refacă bisericuța din lemn, dar în mod cert destul de repede, pentru că erau oameni cu frica lui Dumnezeu, care îi ajutase să treacă destul de ușor peste aceste clipe de suferinţă, ajungând în acest loc nu foarte departe de vatra părintească. Locul unde au hotărât să reconstruiască bisericuța se afla cam la aproape 100 de metri de Dunăre, care intra cu un fel de ghiol până în dreptul Primăriei și Prefecturii de azi. Locul era însă destul de înalt pentru a fi ferit de inundațiile ce se petreceau mai mereu primăvara. Cu timpul, ghiolul s-a închis din cauza tăierii pădurilor de pe dealuri și pământul desțelenit, purtat de ploile torențiale până în vale, l-a astupat încet, transformându-l într-un loc aproape uscat, ce avea să se numească Ceair (operațiunea de secare completă avea să fie realizată de Comisia Europeană a Dunării prin construirea Digului Olandez, prima bornă a falezei de azi).
După încă un război, cel al Crimeii, din anii 1853-1856, Tulcea pur și simplu înflorește, după stabilirea pe malurile Dunării tulcene a Serviciului tehnic al Comisiei Europene a Dunării. Acest eveniment însemna foarte multe locuri de muncă, comerț și interese politice, care aveau să transforme Tulcea într-un oraș plin de importanță. Sub aceste auspicii, comunitatea română din Tulcea se hotărăște să construiască o biserică trainică și frumoasă, din piatră, așa cum aveau deja grecii și bulgarii tulceni (Biserica Grecească și Biserica cu ceas). În demersul lor, sunt ajutați de către guvernatorul otoman al sangeacului Tulcei, mutesariful Ahmed Rezim Pașa, care face demersurile la Constantinopol pentru obținerea iradelei (act de autorizație otomană) de construire a unei biserici cu turle, lucru nemaivăzut în Imperiul Otoman, unde erau interzise clopotele și biserici mai înalte ca geamiile. Prin 1865, Biserica Sf. Nicolae este aproape gata, lucrările mergând însă din ce în ce mai greu, din cauza lipsei banilor, Comisia Europeană a Dunării retrăgându-și Serviciul tehnic de la Tulcea. Probleme și mai mari apar pentru frumoasa biserică Sf. Nicolae, construită în stil bizantin (spre deosebire de bisericile Grecească și Bulgară, realizate în stil grec), începând cu 1870. În acest an, biserica bulgară se desprinde de Patriarhia de la Constantinopol în Exarhatul Bulgar (biserica bulgară autocefală), românii tulceni ajungând miza unui adevărat război politico-religios purtat de mitropolitul grec, Dionisie, și de cel bulgar, Grigorie, care și-i doreau sub tutela lor, cu biserică cu tot. Lupta dintre cele două bisericii reușește să dezbine comunitatea românească și să se ajungă chiar la acte de violență. În aceste condiții, guvernatorul otoman (valiul) al Provinciei Dunării (Tuna Vilayet) ordonă închiderea bisericii în 1872, acțiune făcută fără acordul mutesarifului Tulcei din acea vreme, Ismail Pașa. Cu toate demersurile făcute, ușile bisericii rămân închise timp de cinci ani, până în 1877, serviciul religios al comunității române fiind ținut în vechea bisericuță de lemn.
Deschiderea bisericii se va face în plin Război de Independență. Turcii plecaseră în grabă, conducerea orașului fiind preluată de către ruși, guvernator fiind numit fostul consul rus la Tulcea, Beloțercovici. Acesta se încăpățâna să facă hatârul bisericii bulgare și să păstreze ușile bisericii Sf. Nicolae încuiate, cu toate că trecuseră mai bine de cinci ani de când turcii le sigilaseră. Comunitatea română, în frunte cu mitropolitul grec Nichifor de Carpat, pune la cale cel mai dramatic scenariu în care a fost implicată Tulcea vreodată.
În ziua de 7 noiembrie 1877, Nichifor de Carpat i-a vizitat pe ctitorii Bisericii Sf. Nicolae, care rămăseseră fideli cauzei unei biserici românești sub tutelă grecească. Dintre ei se distingea Vasile Nedelcu Gâscă, care se opusese atât de vehement închiderii bisericii încât fusese și întemnițat o perioadă de către autoritățile turcești. Împreună cu aceștia, au pus la cale un adevărat plan de luptă pentru ziua de 8 noiembrie, cu ocazia Sărbătorii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, care a fost transmis, sub jurământul păstrării secretului, către principalii membri ai comunității românești tulcene.
În dimineața zilei de 8 noiembrie, slujba religioasă a început fără niciun fel de incident în mica bisericuță de lemn, în fața unei mari mulțimi de credincioși, mai mulți enoriași fiind afară decât în interiorul neîncăpător. La un moment dat, în mulțime a apărut Mitropolitul Nichifor de Carpat, în straie bisericești, cu toate însemnele arhierești. A binecuvântat mulțimea adunată și a dat poruncă preoților să ridice Sf. Artemis, evanghelia, icoanele și steagurile. În fruntea credincioșilor și cântând cu toții Slavosloviei, s-au îndreptat către biserica cea nouă, rupând sigiliile turcești de pe uși, pătrunzând înăuntru, unde au așezat toate icoanele și obiectele din cea veche, oficiind serviciul Sfintei Liturghii, gesturi prin care Nichifor de Carpat a considerat că a înfăptuit și sfințirea noii biserici. În acest răstimp, un grup de credincioși au dărâmat bisericuța de lemn.
În foarte scurt timp, guvernatorul rus Belțercovici a fost înștiințat de ceea ce au înfăptuit românii sub conducerea mitropolitului grec, sosind în cea mai mare grabă, cu un grup de militari călări, descălecând chiar în fața bisericii. Însoțit de câțiva ofițeri, care nu au avut curajul să-și lepede săbiile la intrarea în lăcașul Domnului, au pătruns înăuntru, cerând ca vinovatul sau vinovații, care rupseseră sigiliile ușilor bisericii, să se predea.
În prezența mulțimii, Nichifor de Carpat a recunoscut că el este cel care a rupt sigiliile, gest care l-a descumpănit teribil pe guvernatorul rus, care a început să-l amenințe pentru ilegalitatea înfăptuită. Răspunsul mitropolitului grec a fost la fel de energic, afirmând în fața mulțimii și a guvernatorului rus că el este autoritatea supremă a bisericii, motiv pentru care dispune de biserică cum consideră. Și, arătându-i guvernatorului icoana Sfinților Apostoli, i-a spus acestuia: Sfântul Apostol Petru este cel care mi-a dat cheile să deschid ușile bisericii! Apoi, cu un gest plin de autoritate, i-a invitat pe Belțercovici și pe ofițerii săi să părăsească biserica pentru a îngădui continuarea Sfintei Liturghii.
Înconjurat de mulțimea ostilă de români, acesta s-a retras, trimițând însă în după-amiaza aceleiași zile, ordin ca Nichifor de Carpat să se prezinte la Konak (actualul Muzeu de Artă) – unde rușii își instalaseră comandamentul – și să aibă asupra sa și firmanul de construire a Bisericii Sf. Nicolae.
În fieful său, Belțercovici a devenit și mai amenințător, acuzându-l pe Nichifor că a făcut un gest necugetat, când, foarte simplu, problema ar fi putut fi rezolvată pe cale pașnică și cu consimțământul său, fără a fi nevoie de gesturi violente. Pentru a ne da seama cât de diabolic putea fi acest Belțercovici, să ne gândim că i-a cerut lui Nichifor să-i arate firmanul Bisericii Sf. Nicolae, care fusese, până în acele momente, în posesia lui Vasile Nedelcu Gâscă, cel mai vajnic dintre români în apărarea Bisericii Sf. Nicolae și care reușise să-l păstreze cu toate că bulgarii ar fi plătit oricât să intre în posesia lui, iar guvernatorii otomani nu se sfiiseră chiar să-l închidă pe curajosul român. Încrezător, Nichifor de Carpat i-a înmânat actul otoman de înființare a Bisericii Sf. Nicolae, pe care nimeni nu a mai reușit apoi să-l scoată din mâinile acestuia, cu toate că, ulterior, s-au făcut zeci de demersuri.
Planul guvernatorului rus era de un cinism perfect: atunci când războiul avea să se încheie, iar rușii sau bulgarii să devină stăpâni în Tulcea, lipsa actului bisericii avea să ușureze extrem de mult trecerea în posesia Patriarhiei ruse sau bulgare a bisericii, liniștindu-i definitiv pe recalcitranţii români. Pentru a fi cât mai convingător în acele clipe de subtilizare a firmanului bisericii, a început să-l amenințe pe Nichifor cu deportarea în Siberia, amenințare pe care o va repeta furios ori de câte ori, ulterior, i se va cere înapoierea actului bisericii.
La acuzele și amenințările lui Belțercovici, Nichifor de Carpat i-a răspuns cu înțelepciunea vârstei și stăpânirea de sine a omului care știe că are dreptate. Cu respect, i-a adus aminte rusului că funcția sa era recunoscută de către Sinodul de la Petersburg și, prin dreptul acesta, a considerat ca neavenită păstrarea pe ușile bisericii a unor sigilii puse de un guvern necreștin. Această biserică se afla sub autoritatea sa spirituală, hotărând că, după atât amar de vreme, dezbinarea dintre credincioși să se încheie prin deschiderea ușilor bisericii. În fața acestei atitudini, Belțercovici a cedat, biserica Sf. Nicolae rămânând deschisă, cu toate că adepții bisericii bulgare protestau în continuare.
Privind dintr-un alt punct de vedere, guvernatorul rus, care intrase în posesia firmanului bisericii, probabil că își atinsese scopul propus și, pentru moment, nu mai avea niciun interes să forțeze lucrurile, care erau destul de tensionate. Nu-i rămânea decât să fie suficient de răbdător să se încheie războiul, să fie numit guvernator de-adevăratelea peste sangeacul Tulcei și atunci avea să discute la modul serios cu bătrânul mitropolit și grupul de români răzvrătiți. Războiul avea să se încheie şi, fără ca aproape nimeni să fi crezut vreodată, Dobrogea, împreună cu Tulcea, să revină României. În primăvara anului 1879, trupele imperiale ruseşti părăsesc Tulcea şi, o dată cu ele, guvernatorul Belţercovici, purtând cu el şi firmanul de construire al bisericii Sf. Nicolae.
Peste ani, tulcenii nu vor mai şti nimic nici de unul, nici de celălalt, toate pierzându-se în trecutul istoriei. Sfințirea Bisericii Sf. Nicolae avea să se petreacă abia în anul 1900, deci la mai bine de treizeci de ani de la ridicarea ei. Între timp, fuseseră încheiate lucrările de construcție (în mod special acoperișul, tencuiala exterioară, amenajarea curții), dar și complexele și scumpele amenajări interioare. Peste biserică aveau să treacă ani mulţi şi grei, reuşind să supravieţuiască aproape intactă după petrecerea a încă două războaie, de data aceasta mondiale, precum şi generaţii întregi de tulceni, care s-au născut şi stins în umbra sa grandioasă.
Imaginea de mai jos este o ilustrată cu Biserica Sf. Nicolae, de la începutul secoluui al XX-lea
DETALII TEHNICE
Biserica are înălțimea de 28,50 m, este realizată în formă de cruce, cu două turle pe pridvor și una deasupra naosului. Biserica are o suprafață de 476 mp și este construită din cărămidă și piatră. Picturile sunt executate în ulei. Acoperișul este alcătuit din 15 bolți care se sprijină pe 8 stâlpi masivi. Pronaosul face corp comun cu naosul și este acoperit cu 2 semicalote sprijinite, la rândul lor, pe panadativi a căror greutate se descarcă pe coloane unite între ele prin arcuri. Catapeteasma este realizată din lemn de stejar sculptat în stil neoclasic. Scenele pictate pe pereții interiori au forma unor tablouri, încadrate cu rame decorative. Mobilierul din lemn de stejar datează din anul 1900. Amvonul a fost construit în anul 1880. Sunt de remarcat, în mod deosebit, trei icoane vechi, care se pare că provin din catapeteasma vechii bisericuțe de lemn: Sfântul Nicolae, Maica Domnului cu Pruncul pe tron și Maica Domnului – Izvorul cel de viață dătătoriu. Biserica a fost în reparații capitale în perioada 2003-2004.
Imaginea de mai jos este o ilustrată cu Biserica Sf. Nicolae, din anii 1910.
Imaginea de jos este o ilustrată tulceană cu Biserica Sf. Nicolae, realizată cu ocazia sfinţirii aşezământului, din data de 20 mai 1900.
Imaginea de jos este o ilustrată trimisă în anul 1926, de la Sebeş la Zlatna, probabil de o persoană care o cumpărase de mai multă vreme de la Tulcea, folosind-o, ulterior, pentru corespondenţa curentă.
O fotografie cu Biserica Sf. Nicolae în anii 1970.
O fotografie, realizată în anii 1970, cu monumentul din curtea Bisericii Sf. Nicolae, ridicat pe locul fostei bisericuţe de lemn, premergătoare bisericii actuale.
Imagine cu strada Sf. Nicolae, care făcea legătura dintre Biserica Sf. Nicolae şi centrul oraşului, ajungând până în preajma Dunării. Fotografia a fost realizată în jurul anului 1920.
Text preluat de pe Misterele Dunarii prin bunavointa Domnului Nicolae Ariton
