Tulcea, vara, printre pietrele încinse şi argila coaptă de arşiţă, suferă aparte de sete.
În asemenea zile fierbinţi mă năpădesc amintirile, mărturisind cu tristeţe că gândul mă poartă copilăreşte la uitata bragă de altădată, rece, parfumată, băută pe nerăsuflate în răcoarea dispărutelor bragagerii de pe străzile Basarabi, Babadag, Isaccea, sau de acolo unde strada Suvenir se împiedica de meteahnă de uliţa Gloriei, la numai câţiva paşi de cârciuma lui Chioarea, pe care deseori o întrecea în clientelă şi vorbe de haz.
Bragagerii, bragagerii, calde-dulci amintiri topite-n arşiţă şi-n pierdute obiceiuri de bine… Bragagii, bragagii, fericiţi vânzători de nimic şi închipuire la pahar, unde vă sunt oasele şi din ce colb să vă zămislească ruga mea pentru un abia zâmbet de răcoare…
Când colţul ierbii se pregătea să străpungă ciripit de rândunele, doldora de reţete năstruşnice şi ghiocei în priviri, apăreau vrăjitorii acadelelor, maeştri halviţei, ai sugiucului, cofetarilor şi başbuzalei – bragagii. In majoritate turci-albanezi, magii plăcintelor uriaşe şi ai brăgii fără seamă veneau să chivernisească puţini bănuţi pentru familiile lor sărace de dincolo de Munţii Albaniei. Vorbeau o românească stâlcită, primitivă, dar amuzantă atunci când îţi explicau virtuţile îngheţatei de vanilie „cu bun zămos”. Mergându-le bine comerţul, integraţi în viaţa oraşului, bucurându-se de prietenie şi de consideraţia corectitudinii, mulţi dintre ei au rămas definitiv pe la noi, înjghebându-şi familii, alături de alţi turci băştinaşi şi de celelalte neamuri, al căror amestec, pe vremuri, făceau din Tulcea cel mai cosmopolit oraş al României.
Faţă de turcii băştinaşi, cei nou veniţi purtau cu mândrie fesul roşu, din creştetul căruia pendula la orice mişcare ciucurele negru de mătase. Niciodată când serveau, nu le lipsea fesul ori şorţul alb scrobit, prins peste brâul de lână roşie, înfăşurat îndelung peste mijloc, şi veşnicul ciubuc încolţul gurii.
Mai mult decât fumul, eterna prezenţă a chiştocului de ţigară le-a atras zicala că „fumează ca un turc”! Prăvălioarele lor modeste, fără emblemă la intrare, deveneau la scurt timp cunoscute prin calitatea mărfii şi prin farmecul patronului. în fundul localului trona o tejghea simplă, acoperită cu alamă lustruită oglindă, pe care halbele cu bragă alunecau plăcut.
O instalaţie într-o latură a tejghelei, cu robinet şi apă curată, ajuta la spălatul sticlăriei, iar în partea opusă, bufetul cu duiumul tentaţiilor, dulciuri de tot felul şi pentru toate gusturile, rahat împărţit pe arome şi culori: rahat cu nucă, rahat cu alune, rahat cu sâmburi de caise sau de migdale…, apoi arta prezentării, etalând sugestiv compoziţia şi calitatea. Alte sortimente: susanul şi năutul caramelizat, caramele moi sau tari, smochine, stafide, apoi bomboneria risipită în borcane pe rafturi. Noianul acadelelor întrecea orice închipuire prin vastitatea de forme şi culori, umplute, neumplute, împletite, bastonaşe… Iar de „şechir” şi sugiuc, ce să mai spun…
Sugiuc, în fapt, cocoşei, peştişori, din zahăr caramelizat, străpunşi cu câte un beţişor ceva mai arătos ca o scobitoare… Acum înţeleg chinul copiilor când trebuia să aleagă, mai ales că, sărac ori bogat, în faţa acestui univers de bunătăţi, banii nu-ţi ajungeau niciodată.
Amatorii de halva aveau la dispoziţie halvaua simplă, cu cacao, minunatul tahâm. Halviţa se răsfăţa în combinaţie cu alune sau nucă, pentru a nu mai pomeni „rogojina”, adică o halviţă tăiată subţire, răsucită sul şi presărată cu susan prăjit pentru a evita lipirea de degete.
De respect deosebit se bucurau tăvile cu saraili şi baclavale, înecate în sirop de miere sau de trandafiri, o subtilitate puţin cunoscută azi. Li se alăturau copioasele trigoane, cataifurile şi câte alte bunătăţi şterse acum din mintea mea, făcute de simplul bragagiu, care nu ştia că este şi maestru cofetar.
Laboratorul lui era o cămăruţă înzestrată cu plită şi cuptor, diferite vase de aramă lucioasă şi alte scule păstrate în perfectă ordine şi curăţenie. Rămâneau invizibile reţetele, străvechi performanţe orientale transmise din tată în fiu, păzite cu sfinţenie de patronul care, mulţumit de plăcerea clientului, răspundea cu zâmbet mândru de maestru. în opoziţie cu bogăţia gamei produselor, mobilierul bragageriilor era modest – bănci din lemn vopsite cu ulei, câteva măsuţe ornate cu florile sezonului. Foarte vizibilă trona autorizaţia de funcţionare a bragageriei, protejată sub sticlă şi litografii cu tematică arăbească sau inspirate din basmele orientului.
Majoritatea bragageriilor îşi aveau la marginea oraşului gheţării primitive, săpate în pământ, acoperite din belşug cu stuf, care asigurau gheaţa necesară pentru a răci braga şi pentru a prepara îngheţata, într-o vreme care încă nu visa la instalaţii frigorifice. Gheaţa, tăiată de oameni pricepuţi în calupuri potrivite ca mărime, din bălţile apropiate, care iarna deveneau imense gheţare, adusă cu căruţele la gheţării, ajungea să fie, vara, una din garanţiile bunului mers al negustoriei bragagiilor.
Renumita başbuza, mult solicitată de clienţii avizaţi, se facea după o reţetă complicată, implicând ştiinţa fermentării, dar şi a condimentării, făcând din ea nu doar o bragă mai concentrată, ci un fel de „spurcăciune” cu gust subtil, înnobilată cu pomposul nume de „başbuza”, baş- fiind în limba turcă prefixul nobleţii şi al căpeteniilor de rang înalt.
– Hehe, cu peste 80 de ani în urmă, îmi spunea nu demult o bătrânică, coborâtă de mijloc din pricina mulţilor ani care îi apăsau umerii gârboviţi, paharul de bragă costa cinci bani,- nu lei, ci bani mărunţi, din asta s-a tras vorba „ieftin ca braga”. Pe atunci, continuă ea parcă spunând un basm cu „a fost odată ca niciodată”, Dumnezeu fiind pe pământ, kilogramul de zahăr preţuia 15 bani, o pâine mare, rotundă, o căpătai cu doi, iar kilul de carne la numai 10 firfirici.
Tot cam pe acele vremuri, când oamenii nu purtau grija hranei, ci pe-a obrazului şi a muncii, decanul de vârstă şi de autoritate al breslei bragagiilor era turcul- albanez „moş Ciauşu”, care şi-a încheiat socotelile bragageriei şi ale traiului sub o piatră fără nume, la o cale de viaţă cu peste o sută de ani pe răboj. Potrivit la statură, potrivit în vorbă, urmare a firii înţelepte, întotdeauna bine dispus, îşi întâmpina clienţii cu câte o glumă, pe măsura fiecăruia, picurându-le discret, în paharul răcoritor , şi un dram de seninătate pentru tot restul zilei. Avea bragagerie pe strada Basarabilor, azi strada Păcii, colţ cu strada 24 Ianuarie, recunoscută pentru calitatea brăgii, a cofeturilor şi deopotrivă a ospitalităţii. Mulţi din cei care ne astâmpăram setea lângă tejgheaua lui moş Ciauşu, veneam să cumpărăm isteţime de la bătrânul albanez.
O altă figură, şi las fel de preţuit pentru produsele lui, era moş Ilie, vecin de prăvălie cu moş Ciauşu, însă specialist în ale iaurtului, laptelui bătut, cu superlative neobişnuite zilelor noastre. Moş Ilie folosea laptele oilor la potrivitul iaurtului, legându-1 straşnic cu maia călduţă la venirea serii, ca zorii să nu-1 desprindă din castronaş nici cu cuţitul. Feligecinele cu iaurt, cum erau dulce alintate după limba turcă acele castronaşe ale vremii, plecau purtate în cobiliţele remizierilor lui moş Ilie, şi întreg oraşul îi ura sănătate la prima linguriţă…
Cam pe locul unde se află Piaţa veche, lângă Casa de cultură a sindicatelor, forfotea de lume bragageria lui Osman Regep şi îl secunda în clientelă Săli aga. Regep venise de sub Colonade, pentru un dever mai bun. Aici, clinchetul paharelor şi al halbelor se auzea până noaptea târziu, la mesele de pe trotuar ori cele din interior, comenzile de prăjituri ori îngheţată asortată se exprimau în cele mai felurite limbi, încât la un moment dat devenise joc de societate să-ţi începi comanda în turceşte, continuând-o în engleză şi încheind-o în greceşte, una din variantele posibile.
Alt căutat bragagiu a fost moş Chistol, poreclit astfel în urma unor năzdrăvănii facute- n tinereţe cu un biet pistol de lemn, dar cu legendară îndrăzneală. Porecla era românească şi nu prea se potrivea bătrânului purtător de şalvari, însă soarta a făcut ca fiecare să-şi poarte năravul şi hazul pe aproape. Moş Chistol, persoană cu mult spirit de observaţie, pedepsea prostia cu acelaşi pistol din tinereţe iar glonţul glumei păstrase neştirbită precizia. Impunător la chip, nedespărţit de vişiniul său fes, şortul imaculat, elegant în mişcări te făcea stăpânul bragageriei la primul gest, rămânea doar să-ţi exprimi dorinţa.Îl secunda la treburi o femeie dichisită, la fel de înaltă și chipeșă, soţia sa. Tip activ, bătrânul pistolar, când ardea dorul plecării, îşi încărca donița cu bragă ultrarăcită, tava cu dulciuri, nelipsitul chiştoc în colţul buzelor şi porneau împreună prin mahalalele ori cartierele româneşti să-şi laude marfa, pălăvrăgind pe la porţi, întorcându-se cu o „doniţă” de noutăţi, bârfe, caraghioslâcuri, viitoare condimente servite la tejghea, odată cu parfumata lui başbuza.
Străzii Babadag, unde în prezent miroase cum miroase magazinul de chimicale, peste drum de biserica Sf. Nicolae, îi revenea bragageria întreprinzătorului Osman Cadîr. Proaspăt venit din Sulina, dar cu o minte harnică şi destoinic la muncă, a făcut din ea cea mai frecventată bragagerie. Aflată în centrul oraşului, a înţeles că bragageria sa trebuie să-şi atragă clientela prin produse de calitate excepţională şi o servire de lux.
Cadîr a dovedit înţelegerea acestei legi a negustoriei cu prisosinţă. Dotat cu distincţie naturală, serviabil fără slugărnicie, excelent jucător de table şi pătimaş al cafelei parfumate cu preţiosul bahar, ţi se cerea o comportare de mare efendi pentru a căpăta feligeanul cu delicata licoare preparată la nisip, în ibricul cizelat cu complicate arabescuri, de mâna cu degetele lungi ale lui Cadţâr. II ajuta la bunul mers al negustoriei sprintenul său fiu Muedin. Astăzi, oraşul lui Cadîr vinde amărâte băuturi îmbuteliate pe aiurea, cu gândul la alte vremi şi la alte calităţi ale conţinutului din pahare. Şi, poate, cu speranţa că se va găsi un om de afaceri veritabil care să înnoade firul unei tradiţii odinioară profitabile.
O mare parte din clientela bragageriilor o forma lumea satelor, venită la oraş după târguieli sau pentru a vinde prisosul din gospodărie. Strânşi la pungă, ţăranii bulgari îşi aduceau de acasă castroane de tablă, lingurile de trebuinţă cu care mâncau başbuzaua, fie cu pandişpanul cumpărat, fie cu pâinea din traistă. Guralive şi curioase, bulgăroaicele îşi beau braga pe trotuar, aşezate turceşte cu spatele la zid şi cu ochii după spectacolul străzii. In timp ce ele se răsfaţau cu castronul personal, bărbaţii, şi numai bărbaţii, îşi mai permiteau să încerce o ţuică sau vinul cârciumarilor din preajmă, pentru a-1 compara cu cel din beciurile lor ori pentru plăcerea de a povesti la întoarcere neobişnuitul isprăvii şi ieşirea din cotidian.
Bragagii ambulanţi erau remizieri sau asociaţi ai patronilor ancoraţi lângă tejghea, îşi aveau clientela formată, depistată din vreme după slăbiciunea manifestată faţă de această băutură, anunţându-şi prezenţa cu strigăte prelungite şi intonaţie specifică, strigăte care îşi asociau hărmălaia potăilor trezite din somnul prânzului şi scoteau copiii la porţi, mari abonaţi ai acadelelor, şi pe mamele lor, purtând în mâini căni vârtoase.
Unii dintre ambulanţii specializaţi ai străzii îşi duceau braga într-un vas mare de alamă lustruită, atârnat prin curele pe spate, de o formă ce amintea pe cea a samovarului sugrumat la mijloc, denumit… nu ştiu cine i-ar mai ţine minte numele astăzi! Vasul avea răcitor cu gheaţă în interior şi, ca atracţie, şiruri de clopoţei pe deasupra, meniţi să vestească apariţia bragagiului ambulant şi să-i facă reclamă. Omul se apleca în faţă, „samovarul” îl urma, iar printr-o ţeavă lichidul umplea paharul scos din chimirul special şi clătit cu apă curată, purtată în acest scop, pentru ca aparenţele serviciului să fie perfecte şi orice client să bea cu plăcere „bragă cu clopoţei”.
Mai săraci, alţi ambulanţi vindeau la doniţe, dar şi ele dichisite la aspect, ca şi la capitolul… răcire. Figuri pitoreşti şi de admirat în acelaşi timp pentru performanţele fizice cam de domeniul circului, cărau doniţa grea, schimbând-o dintr-o mână în alta, în vreme ce pe cap purtau, în echilibru perfect, o planşetă cu dulciuri diverse la alcătuire şi preţ, trecând de la o şcoală la alta, copiii fiindu-le cei mai devotaţi cumpărători, veşnic hămesiţi ai bomboanelor cu beţişor şi ai susanului rumenit.
Un alt loc apreciat la desfacere erau horele de duminică ori de la alte sărbători, fiindcă existau şi nimeni nu le izgonea din calendar, unde înfierbântaţi de joc şi alte stimulente flăcăi naivi şi fete naive se răcoreau cu bragă ori prindeau putere cu zaharicale pe măsura lor de naive.
Ultimul bragagiu al oraşului a fost turcul albanez Salatin Abdula, cu prăvălia situată cândva cam pe locul unde a fost construit blocul cu agenţia de bilete C.F.R. Localul era mic, abia cuprindea câteva măsuţe cu scaune mici, năpădite de tineri zgomotoşi şi vârstnici molcomi, care-şi însoţeau simandicoşi braga cu o merdenea sau un şuberec cu brânză.
Pe toţi, Salatin îi primea amabil, servindu-i cu delicateţea gestului perfect, bucurându-se la rândul său de stima şi atenţia clienţilor. De o atenţie deosebită erau înconjuraţi copiii, dându-li-se întâietate şi căpătând mai mult decât plăteau cu bănuţii scotociţi prin buzunare, fiindcă aşa ştia Salatin să bucure de prezenţa micuţilor muşterii.
Odată cu distrugerea comerţului particular, au încetat să mai funcţioneze şi bragageriile, locul acestora fiind luat de„chioşcul cu răcoritoare”, „răcoritoarele” fiind apă colorată, cu adaos de coloranţi, aromatizanţi şi îndulcitori chimici, cu varii nume sofisticate şi exotice, căldurile toride de pe la noi obligându- te să bei chiar şi împotriva voinţei.
Grav este faptul că, în esenţă, comerţul de stat a distrus inventivitatea şi talentul, uniformizând prin industrializare şi standardizări produsele vieţii mărunte. Şi azi mă întreb ca om: cu ce s-a înlocuit farmecul personal, delicateţea, gluma şi grija pentru client a omului de la tejghea? Sau subtilitatea unui produs atât de nesemnificativ ca preţ, dar de neînlocuit şi, mai ales, de neuitat – paharul cu bragă! Nu pledez în favoarea acestui nimic, nostalgică plăcere personală, multora azi, poate că nici nu le-ar plăcea, şi nu ar bea acel mălai pescăresc îndulcit cu miere şi parfumat cu dresuri orientale din vremea mea.
Regret nevinovatul pahar cu bragă pentru că era infinit mai sănătos decât, să zicem, berea prost fermentată, cu tehnologie nerespectată şi fabricată în condiţii de o cumplită insalubritate, dar oferită inclusiv şcolarilor cotidian fugiţi de pe la câte o oră, două.
In plus, fapt deloc neglijabil, orice nutriţionist ar confirma prompt adevărul că braga este, de fapt, un aliment lichid cu un nesfârşit şir de calităţi.
Pentru mine nostalgia nu este direct legată de paharul răcoritor, ci de dramul de umanitate şi de cordialitate care completa conţinutul.
Nu toţi oamenii pot să fie regi, pentru obişnuiţii zilelor şi faptelor cotidiene, paharul de bragă şi rombul susanului erau micul lor regat. Deocamdată, braga, cofeturile, bragagii cu harul lor sunt de domeniul amintirii. Rândurile mele au ca scop tocmai neştergerea lor, neuitarea unor meşteri pricepuţi la nimicuri ce pot înfrumuseţa, îndeosebi chiar îmbunătăţi viaţa de fiecare zi. îngândurat sau adâncit în muncă sau lectură, îmi doresc să mă deranjeze strigătul hazos: Mai luaam braa-ga ree-ce bre!
Ce să zic? Toate la vremea lor, dar aş adăuga: ce-i bun să rămână.
Constantin GĂVENEA
Preluat de pe https://tulcealibrary.ro/
