Toți tulcenii sunt de acord că cea mai frumoasă clădire a orașului este Casa Avramide. În fapt, este vorba despre o locuinţă construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, care, după venirea comuniștilor la putere în România, este naționalizată, adăpostind vremelnic mai multe instituții. După 1989, ultima descendentă a familiei Avramide donează casa orașului Tulcea, oficialitățile reușind să o reabiliteze. Mulțumită acestui concurs de împrejurări fericite, Casa Avramide a devenit, pe lângă o bijuterie arhitectonică, un adevărat reper al activităților culturale tulcene. În spatele acesteia, stă o poveste plină de mister și tragism, care începe încă din perioada otomană a orașului, pe la 1870.
ASPECT
Casa Avramide a fost construită în jurul anului 1890, de familia Alexe (Alexis) Avramide, care a angajat doi maiștri italieni pentru realizarea planurilor și ridicarea casei, în stil neoclasic. Aceasta era pe gustul proprietarului, deoarece reprezenta o întoarcere la formele clasice grecești și romane, caracterizate prin simplitatea structurilor, prin simetrie și proporții ale dimensiunilor. Această revitalizare a gustului antic a dus la realizarea unei case cu D+P+M, adică cu demisol, parter și mezanin, cu o suprafață construită de aproximativ 1500 mp.
LOCAȚIE
Casa Avramide se află în centrul orașului Tulcea, la aproximativ 200 de metri distanță de locația fântânii arteziene din Piața Mircea cel Bătrân (Piața Civică a Tulcei), stabilită ca reper al orientării noastre prin oraș. Pentru o orientare și mai precisă, casa se află la câțiva pași distanță de Biserica Sf. Nicolae, pe partea stângă a străzii Progresului.
POVESTEA
În anul 1855 (sau 1857) se naște Alexe (Alexis) Avramide, fiul lui Avram și Rengina Avramide, în localitatea Ianina, actualmente în Grecia, la timpul respectiv parte componentă a Imperiului Otoman, ca și Tulcea. Dacă frumosul nostru oraș devine sangeac otoman în 1864, Ianina ocupa această funcție în organizarea administrativă otomană încă de pe la 1500, pentru ca în 1867 să devină chiar capitala vilayetului Ianina, adică ceea ce era, pentru tulceni, Russe (Rusciuk), capitala vilayetului Tuna (Dunărea), care cuprindea aproximativ Dobrogea și Bulgaria. La prima vedere, s-ar părea că nu prea existau motive pentru ca tânărul Avramide să emigreze atât de departe de casă. Doar că, în 1869, Ianina este distrusă aproape complet de un incendiu, care s-ar părea că a afectat puternic familia lui Alexe, încât l-a obligat pe acesta să părăsească orașul de obârșie. Alegerea Tulcei, situată la aproximativ 1300 de kilometri depărtare (o distanță apreciabilă pentru acele vremuri), va rămâne probabil un mister nedezlegat, cu toate că avem mai multe ipoteze.
Înainte de toate, trebuie însă să stabilim originea lui Alexe Avramide. Sute de ani, Ianina a fost locuită de trei comunități, aproape egale ca număr: greci, albanezi, evrei. Din unele informații, se afirmă că Alexe se declara albanez, dar se știe că românii au avut tot timpul o relație specială cu albanezii, pe care îi considerau un fel de frați balcanici. Acesta s-ar putea să fi fost un motiv destul de serios ca tânărul grec, sau poate chiar evreu (după numele tatălui, Avram), să se declare albanez. Se cunoaște că evreii nu erau prea bine primiți nicăieri, iar grecii din Tulcea erau o comunitate destul de închisă, organizată pe familii și locul de baștină, grecii tulceni fiind în mare parte ionieni (provenind din insulele ionice), iar o parte din Constantinopol. Mergând pe același fir al deducției, din 1890, în România se formează un puternic curent anti-grecesc, mai ales împotriva marilor magnați de origine greacă, care stăpâneau, alături de cei evrei, mare parte din economia românească. Însumând toate aceste elemente, ajungem la concluzia că apartenența la comunitatea evreiască sau greacă nu i-ar fi adus niciun avantaj tânărului emigrant. Însuși numele este o dovadă în acest sens, mai mult ca sigur numele său a fost Alexis Avramidis, dar, în lipsă de documente (nici acum nu se știe precis dacă s-a născut în 1855 sau 1857), acesta a fost transformat în Alexe Avramide, fiind înlăturată rezonanța greacă. Există chiar documente cu semnătura Avramid. Oricum, important este că descendenții săi au folosit în mod clar numele Avramide.
Toată construcția noastră logică, privind originea familiei Avramide se poate prăbuși dacă luăm în considerare faptul că avrami, avram, avramă este denumirea unei varietăți de prună, în limba greacă însemnând chiar prună, fiind vorba despre soiul de prune galbene, mari și gustoase. Deci, numele familiei Avramide poate proveni, foarte simplu, din denumirea acestui fruct.
Ce l-a adus însă pe tânărul Avramide la Tulcea, în anul 1870, la vârsta probabilă de 15 ani? Unul dintre răspunsuri ar fi incendiul teribil care a distrus orașul Ianina, împrăștiind probabil întreaga familie în cele patru zări. Dar poate și ambiția nemăsurată a unui tânăr care dorea să parvină într-un loc îndepărtat și cu potențial economic, așa cum era Tulcea, la 1870.
Pentru că ne place să ne imaginăm tot felul de scenarii, trebuie amintit că, în primăvara anului 1870, sosea la Tulcea, ca mutesarif (guvernator), Ismail Bey, un tânăr musulman, de origine albaneză, care a locuit o perioadă lungă de timp la Ianina, unde a urmat cursurile celei mai vestite școli grecești din acea vreme, Zosimaia. Se știe că, în momentul stabilirii unui guvernator otoman, acesta era însoțit de o mulțime de rude, prieteni, creditori, majoritatea primind câte o funcție măruntă în aparatul birocratic otoman local sau facilități negustorești. Acesta este un scenariu. Al doilea este acela că fostul mustesarif al Tulcei, Ahmed Rezim Pașa, din perioada cea mai prosperă a orașului, 1864-1867, când au fost construite cele mai importante edificii ale orașului (Konakul, Geamia Azzizi, Bazarul, clădirea Liceului Turcesc), devine valiu al vilayetului Ianina și se ocupă personal de reconstrucția orașului după devastatorul sinistru din 1869. Poate că acesta este cel care l-a îndrumat pe tânărul Alexe Avramide să plece la Tulcea, unde poate chiar l-a recomandat unor anumiți tulceni să-l ajute.
Trecând peste toate aceste scenarii posibile și imposibile, cert este că Alexe Avramide se declară – sau dă de înțeles, pentru că nimeni nu-l obliga până la urmă – albanez, de credință ortodoxă. Cu toate poveștile noastre, că ar fi venit în Tulcea, făcând parte din suita lui Ismail Bey sau trimis de Ahmed Rezim Pașa, tânărul Avramide se angajează, modest, ca băiat de prăvălie (ajutor de hangiu) la un han situat pe actuala stradă Victoriei, numită în acea vreme Română, apoi Principele Ferdinand.
Primii 20 de ani petrecuți la Tulcea sunt destul de confuzi privind soarta lui Avramide. Se afirmă că, fiind harnic și inteligent, pe la 20 de ani devine deja proprietarul hanului respectiv. Sau, poate, al altui han. Cert este că se căsătorește destul de târziu, abia în 1890, la 35 de ani (sau 33), cu Elvira A. Șnaidt, care s-ar părea că era fiica hangiului la care se angajase iniţial. Povestea este demnă de un roman de amor și mistere, pentru că nu se leagă aproape nimic logic. Astfel, Avramide devine proprietarul hanului prin 1875, dar se căsătorește cu fata hangiului abia în 1890. Există posibilitatea că înșiși Alexe și Elvira să-și fi romanțat puțin povestea de dragoste, pentru că părinții viitoarei soții, Anton și Ludovica, erau catolici și nu este exclusă posibilitatea ca aceștia să se fi împotrivit acestei căsătorii cu un albanez ortodox, băiat de prăvălie. Aceasta avea să aibă loc, așa cum spuneam, abia în 1890, când aceștia nu mai erau în viață. Dar de ce să nu ne imaginăm povești? Prima este aceea că, încă din momentul angajării, Alexe le face o impresie deosebită soților Șnaidt, a căror fiică avea pe atunci doar 2 ani (născută în 1868) și plănuiesc să-i căsătorească, pentru ca afacerea familiei să poată fi continuată de o mână vrednică de bărbat. Lucrurile se complică din cauza decesului neașteptat și la distanță scurtă de timp a celor doi părinți ai Elvirei, care întârzie data mariajului. A doua: Anton și Ludovica se opun cu vehemență acestei căsătorii, motiv pentru care Alexe așteaptă răbdător până la împlinirea vârstei de 35 (33) de ani, iar Elvira până la 22 de ani, căsătoria având loc, în sfârșit, în anul 1890, după decesul celor doi și, un lucru care trebuie de asemenea menționat, Avramide avea, de asemenea, părinții decedați la data respectivă.
Indiferent care dintre povești este cea adevărată, bunăstarea lui Alexe Avramide începe după căsătorie, unele voci afirmând că zestrea (moștenirea) Elvirei Șnaidt este cea care l-a făcut bogat. Se cunosc însă atâtea cazuri de tineri moștenitori bogați, care au risipit totul într-un timp atât de scurt, încât s-ar putea umple tomuri întregi cu numele lor. Tânăra familie Avramide a purces însă la sporirea averii și… la crearea de urmași; astfel, în primii ani de căsătorie se nasc Albert, Hariti, Adrian și Alexandru, urmând apoi Paul și Olimpia. Cu toate că familia este numeroasă, aceasta locuiește mai întâi pe strada Basarabilor (Păcii), nr. 51 și apoi pe strada Mircea Vodă, nr. 21. În anul 1897, familia Avramide cumpără terenul pe care va fi construită celebra casă, pentru întocmirea planurilor și execuția construcției fiind angajați doi maiștri italieni. Lucrările s-au desfășurat în regim de antreprenoriat, astfel că cei doi constructori italieni se ocupau de toate detaliile tehnice și administrative. Nu s-a făcut niciun fel de rabat de la calitate și preț, aceasta fiind și explicația faptului că în anul 1899, la trei ani de la începerea lucrărilor, familia Avramide încă locuia în casa de pe Mircea Vodă. În timp ce construcția casei se făcea temeinic și cu simț de răspundere, Alexe Avramide prospera în afaceri, singurele care puteau să asigure cheltuielile consistente, uneori chiar extravagante, ce se făceau pentru ridicarea viitoarei case a familiei. Unul dintre obiceiurile tulcenilor cu stare, atunci când își construiau case, era acela ca acestea să fie prevăzute cu un tunel prin care să poată fugi atunci când familia îi era atacată (război sau tâlhari). Constructorii care au reabilitat casa Avramide, în perioada 2010-2013, au descoperit urmele unui asemenea tunel, semn că vremurile nu se schimbaseră prea mult. Ce este demn de remarcat este faptul că zidurile exterioare ale casei sunt duble, cu un spațiu liber între ele de aproximativ 0,5 m, rezultând un rând de pereți exteriori cu o grosime impresionantă, făcând să semene casa cu o adevărată fortăreață. Această soluție tehnică este unică în Tulcea și rațiunea utilizării ei poate fi o mai bună izolare termică și fonică sau, poate, cine știe, nevoia unei ascunzători misterioase, gândite pentru vremurile grele. Se știe că Marcela Avramide, soția lui Albert, unul dintre fiii lui Alexe Avramide, a fost închisă mai mulți ani, la începutul perioadei comuniste, fiind chiar torturată pentru a dezvălui locul unde sunt ascunse bijuteriile familiei, autorităţile nereuşind însă să afle absolut nimic.
În anul 1900 sau 1901, numeroasa familie Avramide se mută, în sfârșit, în casa de pe strada Sf. Nicolae, ce avea să rămână în memoria urbană a Tulcei, cu denumirea de Casa Avramide. Pentru un oraș mic, așa cum e Tulcea, cu o populație de aproximativ 17.000 de locuitori, noua casă este o adevărată minunăție, existând referiri că de multe ori i se spunea „La Palat”, o exagerare cultivată probabil de înșiși membrii familiei Avramide. Pe lângă exteriorul impozant, încăperile locuinței, însumând peste 1500 de mp, fuseseră și ele amenajate pe măsură, cu mobilier adus direct de la Viena, cu vapoarele DDSG-ului, tapiserii din mătase și stucaturi complicate. Probabil că stăpâna casei, Elvira Avramide, soția lui Alexe Avramide, era mare iubitoare de flori, deoarece majoritatea pereților erau decorați cu peisaje florale, în mod deosebit cu lalele.
Familiei Avramide îi mergea din ce în ce mai bine, Alexe achiziționa mari suprafețe de terenuri agricole în județul Tulcea, dar și imobile și terenuri în orașul Tulcea. Astfel, pe lângă adevărate moșii de zeci de hectare în zona viticolă Sarica Niculițel (Isaccea), cumpără în oraș terenul situat între lacul Ciuperca și actuala Casa Cărții (cu aproximație), cu chei cu tot, unde va construi o fabrică de cherestea, care va deveni principalul obiectiv industrial al Tulcei. Tot aici construiește o moară și mai cumpără câteva terenuri și imobile, majoritatea pe strada Basarabilor (actualmente strada Păcii), în mahalaua bulgărească, așa cum era numită, motiv pentru a intra în conflict cu o parte din bulgarii din această comunitate.
Această neînțelegere a devenit extrem de periculoasă în timpul Primului Război Mondial, care a trecut ca un uragan peste Tulcea. În data de 22 decembrie 1916, trupele bulgare, turcești și germane ocupă orașul. Aveau să se retragă peste aproape doi ani, lăsând în urmă un oraș complet distrus. Distrugerile nu au fost provocate de luptele armate dintre beligeranți, ci au fost efectul unei adevărate politici de ștergere a elementului românesc din întreaga Dobroge. Au început această amplă operațiune cu aruncarea în aer a Monumentului de Independență și a Statuii lui Mircea și au continuat cu distrugerea completă a peste jumătate din clădirile reprezentative ale orașului. Astfel, acestea, după ce erau jefuite, erau dinamitate pe timp de noapte, în mod special casele românești, astfel încât la retragerea regimentelor bulgare, pe strada Carol I (actuala str. Gării) mai existau doar cinci clădiri funcționale, restul fuseseră nimicite, săpate tranșee pe toată faleza și centrul orașului (inclusiv în jurul bisericii Sf. Nicolae) și o adevărată plasă împletită de sârmă ghimpată se întindea peste tot. Familia Avramide este bruscată de către unii membri ai comunității bulgare, plătindu-se polițe mai vechi din micul război local de concurență negustorească și invidii personale. În afară de faptul că utilajele fabricii de cherestea și moară sunt rechiziționate de trupele de ocupație, membrii familiei scapă sănătoși, iar casa aproape intactă.
După acest episod dramatic pentru orașul Tulcea, urmează o perioadă de aproximativ doi ani faști pentru familia Avramide. Primind, probabil, despăgubiri de război de la Statul român, averea sporește și Alexe Avramide face complicate demersuri la autoritățile locale și Guvern, pentru reabilitarea fabricii de cherestea și a morii. Dacă afacerile prosperă, din nefericire, în anul 1920, încep necazurile în familia Avramide. În iarna-primăvara anului 1920, se sting din viață Paul Constantin (n. 1899) și Olimpia (nu se cunoaşte precis data naşterii), din cauza unor răceli puternice. Tragedia se petrece la București (după informațiile referitoare la Paul Constantin), în urma unei petreceri. Se spune că era o fire extrem de generoasă: adolescent fiind, se întorcea acasă aproape dezbrăcat, în plină iarnă, după ce își dăruise hainele unui om al străzii. Moartea celor doi este învăluită în mister și doar pentru faptul că mor amândoi în același timp, în plină tinerețe, de pneumonie.
Nu se știe precis, dar în următorii ani, se stinge din viață și Elvira Avramide, probabil în 1925-1926, în jurul vârstei de 55 de ani. În anul 1929, sigur nu mai era în viață, deoarece într-un proces desfășurat la Galați, cu cine altcineva decât cu o familie bulgară, Elvira este menționată în rechizitoriu ca decedată. Începând cu 1926, Alexe Avramide, în vârstă de 61 de ani, văduv, se consideră probabil deja bătrân și își împarte averea copiilor. Albert Aristide Constantin, singurul căsătorit dintre băieți, primește casa, devenită celebră, soția acestuia, Marcela, devenind amfitrioana și preluând conducerea administrativă a familiei. Avramide mai avea o fiică, Hariti, căsătorită însă la Galați cu avocatul Ștefan Duca.
În anul 1941, Alexe Avramide se stinge din viață, la vârsta de 86 (84) de ani, o vârstă patriarhală pentru acele vremuri, după o viață plină de muncă și aventuri, trecut prin Războiul de Independență, Războaiele balcanice și Primul Război Mondial, cu bucurii și tristeți. După moartea sa, familia întră în declin, iar comunismul instaurat la putere pur și simplu îi distruge. În 1947 se stinge din viață Albert Aristide Constantin, cel care moștenise casa, la doar 50 de ani, în urma unui atac de cord. Urmează anii 50, cu naționalizarea averilor și arestări. În anul 1952, Alexandru Avramide (Sașa), de profesie inginer constructor (după unele informații și absolvent de medicină în Rusia), necăsătorit, este arestat pentru ofensă adusă Statului Sovietic, condamnat la o pedeapsă de doi ani și se stinge din viață în lagărul de la Bicaz, în ianuarie 1953. Adrian Avramide, absolvent al Școlii superioare de comerț, necăsătorit, este arestat și el în 1952, dar scapă relativ repede după ce donează o mare sumă de bani armatei. Are domiciliu forțat până în 1957 și se stinge din viață în 1963, la Galați, falit, trăind probabil din ajutorul dat de sora sa Hariti, căsătorită, cum spuneam, cu un avocat din Galați și despre care nu mai există nicio informație. Singurul membru al familiei care supraviețuiește acestui adevărat genocid politic și economic este Marcela Avramide, soția lui Albert Aristide Constantin, care, după decesul acestuia din 1947, se recăsătorește cu avocatul tulcean Hristoforatul Dionisie, trăind alături și de fiica sa adoptivă (adopția fiind făcută cu Albert), Chilina Reva, până în anul 2004, când decedează. Cele două femei nu revendică nimic din casa Avramide, cu toate că, pentru o perioadă destul de lungă, aproximativ 1925-1947, Marcela Avramide, a fost amfitrioana casei, ca singura femeie, membră a familiei rămasă în Tulcea. Acest gest plin de noblețe, de neînțeles pentru noi, cei din ziua de azi, a făcut ca frumoasa casă să ajungă în patrimoniul local și să fie restaurată cu simț de răspundere, devenind un adevărat simbol al orașului.
În peste 100 de ani de existență, casa a avut un destin fericit, reușind să treacă cu bine prin războaie, crize economice și politice, cu diferite destinații, de la sediul Inspectoratului Școlar Tulcea până la Muzeul Delta Dunării, cu o mulțime de acvarii montate în subsolul casei. Din păcate, familia Avramide a avut o soartă mai puțin fericită, o parte din necazurile suferite datorându-se și impozantei case, care a atras invidia concitadinilor și dușmănia conducătorilor vremelnici ai urbei și județului Tulcea.
Imaginea de mai jos este o ilustrată cu Casa Avramide, din perioada 1920.
DETALII TEHNICE
Casa Avramide este realizată, așa cum am mai spus în rândurile de mai sus, în stil neoclasic, fără să știm dacă a fost dorința familiei Avramide sau alegerea meșterilor italieni care s-au ocupat de desenarea planurilor și execuția lucrărilor. Structura a fost realizată din zidărie de cărămidă și piatră naturală, cu stucaturi bogate, atât la exterior cât și în interior. Clădirea are aproximativ 9 metri înălțime, fiind alcătuită din demisol, parter și mansardă, ultima fiind asemănătoare cu cele pariziene. Suprafața desfășurată a casei este de 1517,45 mp, iar cea utilă este de 1143,8 mp. Intrarea principală este fastuoasă prin scara monumentală în formă de evantai și coloanele ionice din dreptul ușii de la intrare. Reabilitarea din 2010-2013 a încercat să respecte arhitectura inițială, lucru care s-a realizat, probabil, cu aproximație. Din vechiul mobilier nu s-a mai păstrat nimic, sperându-se la o recuperare parțială de la ultima descendentă a familiei. Singurele elemente originale păstrate sunt candelabrele.
Imaginea de mai jos este o fotografie a Casei Avramide, în anii 1950, când devenise Muzeul Raionului Tulcea. Una dintre statuile de la scara de acces dispăruse deja; cu timpul, aveau să dispară toate.
Imaginea de sus este o fotografie actuală, realizată după reabilitarea Casei Avramide din anii 2010. După cum se poate observa, statuetele nu mai există; în schimb, apare un mic havuz.
Imaginea din pagina anterioară este o fotografie cu Alexe Avramide (dreapta), întemeietorul familiei Avramide şi constructorul casei cu acelaşi nume. Al doilea personaj este fiul său, Albert Avramide (stânga), cel care avea să moştenească casa, împreună cu soţia sa. Alexe Avramide se stinge din viaţă în 1941, la vârsta de 86(84) de ani, iar Albert Avramide în anul 1947, la doar 50 de ani, în urma unui atac de inimă. Din fericire, niciunul dintre ei nu a apucat să trăiască naţionalizarea casei, confiscarea averii şi nenorocirile prin care aveau să treacă ceilalţi membri ai familiei.
Imaginea de mai jos este o fotografie cu o parte din numeroasa familie Avramide, realizată în perioada interbelică, în faţa Casei Avramide, pe treptele de la intrarea principală.
Text preluat de pe Misterele Dunarii prin bunavointa Domnului Nicolae Ariton
