De la Aegyssus la Tulcea

Situat pe malul drept al braţului Tulcea, la hotarul dintre uscat şi zona deltei, municipiul Tulcea s-a dezvoltat pe o platformă colinară şi pe o zonă aluvionară, de dată mai recentă. Teritoriul actual al oraşului are aspect de amfiteatru cu dealuri ce coboară spre Dunăre, cele mai cunoscute fiind Colnicul Hora (Dl. Monumentului), Dl. Taberei şi Dl. Carierei.

Aşezarea a existat înainte de stabilirea grecilor la Pontul Euxin, fapt atestat de cercetările arheologice. Urme din epoca neolitică, aparţinând culturii Gumelniţa, au fost descoperite la NV şi NE de oraş, respectiv pe Dl. Taberei şi pe malul de sud al lacului Zaghen. Din sec. VII-VI î. Cr datează orizontul hallsta- tian, căruia îi aparţin două aşezări situate pe Dl. Taberei şi la SE de Colnicul Hora. Aici, în partea de NE a municipiului Tulcea, la poalele promontoriului stâncos cu aspect de peninsulă, s-a format oraşul Aegyssus care a avut o evoluţie neîntreruptă cu începere din sec. VII-VI î. Cr până în sec VII d. Cr. Continuitatea de locuire de peste 14 secole în această aşezare a fost consecinţa comerţului de tranzit ce se desfăşura la gurile Dunării

Primele informaţii scrise despre cetatea Aegyssus, considerată o vetus urbs, le aflăm în două epistole ale lui Ovidiu, din anii 12 şi 15 d. Cr, din care cităm: ,, Aproape de malul Istrului se află o veche cetate cu două nume / La care cu greu se poate pătrunde din cauza întăriturilor şi locului în care este aşezată / Dacă este să dăm crezare locuitorilor ei, / Caspyus Aegyssos este cel care ar fi întemeiat-o şi ar fi numit-o după numele său… ”

Descoperirea unei stele funerare, la aproximativ 2,5 km SV de cetatea Aegyssus, demonstrează faptul că oraşul deţinea în sec II d.

Cu un teritoriu în care se aflau sate de tip roman (viei) şi ferme rurale (villae rusticae), fiind cen­trul unui pagus (comună cvasi-urbană). în a doua jumătate a secolului III d. Cr. a funcţionat aici cohorta a Il-a Flavia Brittonum. iar în se­colul al V-lea Aegyssus este sediul unei unităţi de cavalerie şi reşedinţa comandantului militar al frontierei din Legio I Jovia.

În afara epistolelor lui Ovidiu, oraşul este menţionat şi în alte izvoare scrise, precum în lucrările: ,.De aedificis”, scrisă între 553-555 de Procopius, în care sunt amintite cetăţile reno­vate de Iustinian, „Notitia EpiscopatumC (sec. VIII d. Cr) şi „De Thematibus” (sec X).

Distrusă succesiv de pecenegi, uzi şi tătari, aşezarea se reface, în sec XIV, pe o suprafaţă mai mare decât vechea zonă fortifi­cată, iar în sec al XV-lea este ocupată de turci.

Cu numele de Tulcea. oraşul figurează, pentru prima dată, într-un registru vamal din anul 1514, apoi în defterele- registre care deţineau evidenţa sarcinilor militare ce reveneau populaţiei musulmane colonizate- din 1543 şi 1584. Tot cu numele de Tulcea, localitatea este menţionată de Paolo Giorgii în 1595, iar în anul 1650 de către călătorul turc Evlya Celebi. Mai târziu, Dimitrie Cantemir în lucrarea „Descrip- tio Moldaviae”, descriind cetatea de la Isaccea, specifică faptul că aceasta se aseamănă cu cea de la Tulcea.

Numele Tulcea derivă, se pare, din cuvântul turcesc “tuia”, care înseamnă cărămidă, sau din celticul “tul” ce se traduce prin ‘fortăreaţă”- aşezarea fiind o lungă perioadă de timp un punct întărit.

Oraşul medieval s-a dezvoltat Ia poalele Dl. Monumentului, iar portul vechi se afla între două promontorii stâncoase, cele pe care se găseau vechiul far şi Portul Pescarilor, numit mai târziu vadul- Sacagiilor. De la vadul Sacagiilor, Dunărea forma un liman spre sud până pe locul actualei biserici „Schimbarea la faţă” de pe strada Slt. Gavrilov Corneliu, liman străjuit de Dl. Mahmudiei şi Dl. Babadagului. Strada Isaccei era încă acoperită de apele Dunării care, dincolo de dealurile Babadagului şi Comorofca, realiza încă un liman. între primul liman. Dunăre şi lacul Zaghen se formase o peninsulă al cărei capăt de nord era stâncos, înalt şi abrupt, o adevărată fortificaţie naturală în apropierea portului. Astfel, oraşul s-a dezvoltat de-a lungul peninsulei care avea ca arteră prin­cipală str. Gloriei ce se ramifica la nord spre cetate şi spre port, iar la sud pe dealul unde se află str. N. Bălcescu.

Despre aşezarea de la începutul secolului al XVIII-lea există câteva relatări. Mihail Bay şi Gaaspar Papai trimişi în delegaţie de către Fr. Rakoczi al II-lea la Hanul Tătarilor din Crimeea, în 1706, notează:”…această Tulcea este o cetate mică, zidită pe o stâncă pe malul Dunării şi păzeşte un braţ al Dunării, ca să nu poată trece corăbiile fără veste din Dunăre în Marea Neagră”.

Colecţionarul de monede La Mottraye, descrie astfel oraşul, după o călătorie în zonă, efectuată în 1711: „Lăsând la stânga drumul Isaccei, am trecut la Tulcea, sat aşezat pe o înălţime la poalele căreia este un mic fort cu şapte turnuri, chiar pe un braţ al Dunării, care înconjoară în această parte una din cele mai mari insule, formată de acest fluviu înainte de a se vărsa în Marea Neagră. ”

Aceste relatări fixează Tulcea, la acea dată, pe locul dinspre Dl. Monumentului.

Despre aşezare există informaţii şi în câteva acte domneşti ale domnitorului Moldovei, Moruzzi. în actul din 1778 se face referire la ordinul sultanului ca pârcălabii oraşului Galaţi să trimită cherestea la Tulcea, iar în cel din 1799 se face cunoscută porunca dom­nitorului de a fi exilat la Tulcea fiul poetului Ienăchiţă Văcărescu, Alecu Văcărescu, care moare în închisoarea de aici.

Confruntările militare ruso-turce, care au durat de la mijlocul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XlX-lea, au provocat mari distrugeri (la 1771, 1773, 1750-1791, 1812 şi 1829), astfel că în acest interval de timp oraşul era sărăcit. După anul 1830, urmează o perioadă de repopulare şi refacere a localităţii, ca urmare a tratatului de la Adrianopol ce a determinat evacuarea populaţiei cuprinsă între Dunăre şi lacul Razim, pe linia Tulcea-Babadag.

Suprapopularea oraşului a avut con­secinţe asupra structurii urbanistice prin ruperea perimetrului şi mutarea centrului comercial. Acest lucru a fost favorizat şi de modificările de natură topografică şi anume de colmatarea trep­tată a celor două limane ale Dunării şi transfor­marea acestora în uscat, după lucrările de îndiguire a fluviului de către Comisia Europeană a Dunării, în preajma anului 1850.

Populaţia evacuată din satul Prislav (Nufaru) s-a stabilit pe dealul unde este azi stra­da Prislav, iar locuitorii din Beştepe au ocupat Dl. Babadagului până în strada Beştepenilor, si­tuată lângă biserca de pe Dl. Comorofca. Cu ei au venit şi grecii care au populat zona din jurul străzii Belvedere. Se formase un cartier nou ce urmărea malul Dunării, un cartier românesc care avea ca stradă principală strada Românească (str. Victoriei). Au urmat noi imigrări: bulgari, ruşi, nemţi şi tătari. Bulgarii şi-au construit gospodării la poalele Dl. Mahmudiei, în timp ce ruşii s-au aşezat în partea de sud a oraşului. Prin 1844. primele familii de nemţi, venite din Rusia ca şi bulgarii, s-au stabilit pe Dl. Babadagului în perimetrul dintre străzile Traian şi Mircea Vodă, unde au format cartierul nemţesc. După războiul Crimeii au sosit tătarii care au ocupat partea de vest a oraşului. Eterogenitatea populaţiei este dovedită şi de existenţa mai multor cimitire, precum: vechiul cimitir turcesc şi vechiul cimi­tir moldovenesc, ambele situate în partea veche a oraşului, între Dl. Monumentului şi Dl. Mahmudiei, la numai 500 m de portul vechi; cimitirul românesc şi grecesc (ortodox) de pe Dl. Comorofca – transformat parţial, mai târziu, în Cimitirul Eroilor; cimitirul evreiesc în extre­mitatea sudică a oraşului.

Tulcea. reorganizată după anul 1830, capătă un plan distinct de aşezare prin cele două părţi: vechiul oraş al portului şi noul oraş de pe Dl. Babadag, separate de zona aluvionată. unde se va dezvolta centrul negustoresc. Din vechiul port, piaţa oraşului s-a mutat aici. iar la capătul străzii 14 Noiembrie s-au construit magazine după modelul bazarelor orientale, sub un şir de coloane dispuse pe ambele părţi ale str. Ştefan cel Mare (stradă între str. Slt. Gavrilov Cornelii! şi str. Păcii – dispărută). Tot în această zonă au apărut şi alte artere precum Regina Elisabeta (Str. Slt. Gavrilov Corneliu) şi str. Basarabilor (str. Păcii).

Strada Isaccei s-a colmatat şi a fost populată. începând şi aici o intensă activitate comercială. Portul se stabileşte de-a lungul noului chei construit, unde a fost ridicată clădi­rea Căpităniei Portului în care funcţiona şi vama. Vechiul port rămâne pentru ambarcaţiu­nile pescarilor, mai ales pentru iernat. La nord de vadul Sacagiilor, pe locul fostei fortificaţii otomane de pe promontoriul stâncos. Comisia Europeană a Dunării a ridicat un far pentru ori­entarea vapoarelor spre mare.

Strămutarea centrului oraşului i-a deter­minat pe turcii, care deţineau vechiul centru, să se apropie de cel nou. unde vor realiza câteva clădiri impunătoare, mai ales că Tulcea va fi. între anii 1860-1877, reşedinţă de sangeac. Astfel, construiesc Conacul Paşei Ismail Bey (azi Muzeul de Artă), între 1863-1865, geamia cu minaret (Azizie) în 1873, iar între aceste clădiri ridică, în perioada 1868-1876, liceul turcesc ce va avea, la terminare, altă folosinţă şi anume cazarma jandarmeriei, iar mai târziu, după 1878, Primăria oraşului (clădirea din faţa Colegiului „Spiru C. Haret’).

-Românii, în 1845, construiesc catedrala Sf. Nicolae, iar bulgarii ridică biserica Sf. Gheorghe în 1857 şi o şcoală lângă ea. Locul din faţa bisericii Sf. Gheorghe a fost transformat într-o grădină publică cu chioşc unde cânta o fanfară. O viitură, în urma unei ploi torenţiale, a distrus grădina publică pe locul ei funcţionând apoi, pentru o perioadă de timp, un obor de cereale şi un târg de vite. In jurul acestui obor se aflau, la est, mahalalele bulgarilor şi armenilor, în vest ale evreilor şi grecilor, iar în sud maha­laua ruşilor.

Înfiinţarea în 1847 a şantierului naval, care în timp ajunsese să producă şi nave pentru export, precum si dezvoltarea funcţiei portuare – Tulcea devenise la 1859 un însemnat port fluvial – au favorizat creşterea importanţei aşezării. In scurt timp, Tulcea ajunge cel mai mare oraş al Dobrogei. despre care, încă în 1853. înteme­ietorul arheologiei paleolitice, Boucher de Perthes relatează:

„La stânga. pe colină, apare o altă pri­velişte şi anume una clin cele mai plăcute din câte se pot întâlni. E vorba de o armată de mori de vânt …Număr vreo 40, în afară de cele pe care nu le văd. In faţa morilor este un oraş turcesc fortificat, care se numeşte Tulcea. El trece a fi vechiul Aegyssus…Ne oprim în faţa oraşului care pare a fi destul de întins. Casele sunt acoperite cu scânduri şi sunt separate unele de altele. Unele din ele au câte două etaje, încep să se vadă coşuri de vapoare. Se zăreşte şi o moschee. ”

Importanţa oraşului, devenit şi reşedinţă de sangeac, reiese şi din comparaţia făcută cu oraşul Constanţa. Astfel, în anul 1869 Tulcea avea un număr de 2.405 gospodării faţă de 331 câte erau în Constanţa, 463 de prăvălii (162 în Constanţa), 8 hanuri (5 în Constanţa), 2 băi (nici una în Constanţa), 88 de mori (una în Constanţa), 3 fabrici (nici una în Constanţa), 93 de cârciumi (10 în Constanţa), 4 spitale (nici unul în Constanţa), o grădină publică (nici una în Constanţa), un şantier naval (nici unul în Constanţa).

In anul 1873 populaţia oraşului Tulcea era de 5.106 locuitori în timp ce populaţia oraşului Constanţa era de 1.228 locuitori.

După eliberarea Dobrogei de sub stăpânirea turcească, Tulcea devine reşedinţa judeţului cu acelaşi nume.

  Text de Aurora Corhan

Bibliografie:

Baumann, V.H., 1975, Noi mărturii istorice dintr-un sondaj arheologic, Peuce IV, Tulcea, 233-232.

Bauinann, V.H., 1984, Piese sculpturale şi epigrafice în colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie din Tulcea, Peuce IX, Tulcea, 207-233.

•Colectiv, Dobrogea, Editura Sport-Turism •Brătescu, G., 1928, Tulcea, schiţă urbanistică, Analele Dobrogei, an IX, voi.II, 21-37.

•Ghiaţă, A., Date noi privind istoria Dobrogei (1856 – 1877), Cercetări de istorie şi civilizaţie SE europeană, 1986

Ionescu, M.D., 1904, Dobrogea în pragul veacului XX-lea, Constanţa

Mănucu-Adameşteanu, G., 1995, Raport final asupra locuirii medievale timpurii de la Aegyssus-Tulcea (sec. X-XV), Peuce XI, Tulcea, 363-371.

•Popovici, I., Grigore, M., Marin, I., Velcea, I., Podişul Dobrogei şi Delta Dunării, edit.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

Voicu, I., Cotovu, B., Constantinescu, P., 1928, Monografia oraşului Tulcea, Constanţa.

Text preluat de pe site-ul Bibliotecii Judetene Tulcea – “Panait Cerna“