Dacă inima orașului Tulcea o constituie Biserica Sf. Nicolae, sufletul și mândria sunt Monumentul de Independență, construit pe Colnicul Hora. Nu există nicăieri în țară un monument asemănător, care să se încadreze atât de bine artistic și natural într-un ansamblu care pur și simplu îți taie respirația când îl vezi pentru prima oară. Construit pe o stâncă de granit, care domină întreg orașul, monumentul impresionează prin simplitatea și măreția sa. În legătură cu construirea monumentului, dedicat memoriei ostașilor români care s-au jertfit în Războiul de Independență din 1877-1878, s-a țesut și o poveste la fel de frumoasă, dar pe alocuri neadevărată. În rândurile de mai jos, vom istorisi și povestea oficială a construirii Monumentului de Independență tulcean, dar și povestea reală a acestuia și a oamenilor din umbra sa.
ASPECT
Monumentul de Independență este construit pe colnicul Hora, o colină stâncoasă, din granit, situată în partea de nord-est a Tulcei. Este format dintr-un piedestal și un soclu în două trepte, peste care se ridică un obelisc încadrat de statuia unui dorobanț cu arma pe umăr și un vultur cu aripile desfăcute. Din nefericire, complexul sculptural din fața noastră nu mai are aproape nimic original din monumentul inițial, dezvelit în 1904 și distrus în timpul Primului Război Mondial. Lucrările de reconstrucție totală din perioada interbelică și din 1977 au păstrat forma monumentului și cea mai mare parte din detalii, dar au fost schimbate orientarea, care era inițial spre Dunăre, fiind reorientat către oraș, precum și materialele, folosindu-se, în locul granitului masiv, beton și plăci de granit, cu care acesta a fost placat.
LOCAȚIE
Monumentul este situat la marginea de nord-est a orașului Tulcea, la aproximativ 2 km distanță de locația fântânii arteziene din Piața Mircea cel Bătrân (Piața Civică a Tulcei), stabilită ca reper al orientării noastre prin oraș. După ce vă descurcați puțin mai greu prin intersecțiile din dreptul hotelurilor Egreta și Delta, odată ajunși pe strada Gloriei, nu mai aveți niciun obstacol în cale pentru a ajunge la frumosul monument. În plus, vă veți bucura și de o plimbare agreabilă pe una din cele mai vechi străzi ale orașului, din care se mai păstrează pavajul cu piatră cubică de granit, bordurile și trotuarul (parțial), executate din marmură roșie de Tulcea, în anii 1898-1899.
POVESTEA
Pe 15 (unele surse specifică ziua de 17) octombrie 1879, sosea la Tulcea Alteța Regală Carol I (va fi proclamat rege pe 10 mai 1881), aniversând în felul acesta un an de la intrarea armatei române în Dobrogea și sosirea la Tulcea. Cu un an înainte, pe 18 octombrie 1878, 3.000 de soldați români (infanteriști, cavaleriști și artileriști) soseau în portul Tulcea, la bordul mai multor nave. În jur de ora 15:00, în uralele entuziasmate ale tulcenilor, soldații debarcau, pornind într-o paradă militară fastuoasă, de-a lungul cheiului, până în dreptul Konak-ului (Muzeul de Artă), iar de aici, pe strada Progresului (Strada Sf. Nicolae) și strada Babadag, pe sub cinci arcuri de triumf, construite de tulceni în onoarea evenimentului. De data aceasta, A.S. Regală Carol I (o formulă folosită după cea de Domnitor și înainte de a fi proclamat Rege), sosește la Tulcea, la bordul navei Arpad, un bastiment modern, propulsat cu motoare cu aburi, de fabricație englezească și asamblat în șantierul naval din Budapesta, semn că pe atunci nu aveam niciun fel de probleme cu maghiarii. Piroscaful fusese pus la dispoziție suitei regale de către Societatea Austriacă de navigație DDSG, cea care asigura transportul de pasageri și poștă pe Dunăre. Din numeroasa delegație făceau parte Mihail Kogălniceanu, Ministru de Interne, doctorul Carol Davilla, Mihai Leca, Ministru de Război și P.S. Iosif, Episcopul Dunării de Jos. Au fost primiți cu pâine și sare, iar Carol I, care mai vizitase Tulcea, în drum spre Constantinopol, în 1867, când aceasta se afla sub stăpânire otomană, declara: Mulțumesc pentru frumoasa întâmpinare ce-mi faceți! Voi iubi Dobrogea precum iubesc România, din care astăzi face parte! Toate silințele mele vor fi îndreptate spre a da acestei provincii dezvoltarea cea mai întinsă și fericită, la care are drept prin importanța și pozițiunea sa. Miercuri, 17 octombrie 1879, suita regală, însoțită de oficialități tulcene și un numeros public local, se deplasează pe Colnicul Hora, unde așază piatra de temelie a viitorului Monument de Independență. Doctorul Carol Davilla își donează decorațiile personale, care sunt învelite într-un pergament și așezate și ele la baza monumentului. Se afirmă că ideea ridicării monumentului au avut-o membrii Ligii pentru propășirea Dobrogei, condusă de poetul Ioan Nenițescu, iar alegerea locației a fost făcută chiar de Regele Carol I.
Urmează o perioadă destul de lungă de strângere a banilor prin colecta publică a tulcenilor, interval în care sculptorul George (Georgio) Vasilescu (Vasilesco), român stabilit la Veneția, care realizase planurile monumentului, se stinge din viață, un motiv în plus pentru a întârzia și mai mult finalizarea lucrărilor. În ziua de 2 mai 1904, în prezența, de data aceasta, a întregii familii regale, a membrilor Ligii pentru propășire Dobrogei, a oficialităților și a numeroși tulceni, monumentul este dezvelit. După aproximativ 12 ani, în timpul Primului Război Mondial, trupele de ocupație distrug complet monumentul, iar cele două statui sunt transportate în Bulgaria pentru a fi topite. Monumentul este refăcut parțial în 1932, fără statui, din lipsă de fonduri, și complet în 1977 și 2007, așa cum arată astăzi. Aceasta este varianta oficială a poveștii Monumentului de Independență tulcean. Povestea adevărată este mult mai interesantă.
Pe data de 15 (17) octombrie, 1879, sosea la Tulcea, la bordul navei Arpad, Carol I, însoțit de o importantă suită. Cu toate că Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (numele România va fi filosit din 1881) aveau în dotare un yacht princiar-regal, Ștefan Cel Mare, construit în 1867 și folosit ca puitor de mine în timpul Războiului de Independență, delegația regală folosește pentru deplasare un bastiment închiriat de la societatea austriacă DDSG. Motivul alegerii unui asemenea vapor pentru importanta deplasare este acela că bastimentul regal era foarte dificil de manevrat, fiind scufundat chiar de la primul marș pe Dunăre, pe 18 martie1867, în urma coliziunii cu Szécheny, aparținând DDSG-ului. La timpul respectiv fusese ranfulat și reparat în șantierele de la Turnu-Severin și Budapesta, fiind repus în circulație în 1868. La data sosirii suitei, tulcenii încă nu erau prea bine dumiriți ce se întâmplă cu ei, așa că puțin probabil că se gândeau la construirea unui monument. Trecuseră abia câteva luni de la plecarea armatei țariste de la Tulcea (ultimele nave de război părăsiseră portul Tulcei în luna aprilie 1879), împreună cu guvernatorul rus Belțercovici. Unul dintre motivele pentru care începuse Războiul Ruso-Turc fusese independența poporului bulgar și crearea unui stat pentru aceștia. Așa că oricine ar fi pariat sume importante pe ideea că Tulcea, cu întreaga Dobroge, avea să facă parte din Bulgaria, ce urma să se înființeze, conform promisiunii rușilor, sau, în cel mai rău caz, să intre în posesia acestora. Oferta făcută de ruși românilor, adică Dobrogea în schimbul Basarabiei, surprinsese pe toată lumea, inclusiv pe românii care se consideraseră prieteni și aliați cu aceștia. Dar în politică nu există decât aliați vremelnici. Așa că Imperiul Țarist primește Dobrogea de la Imperiul Otoman, ca despăgubire de război, și impune Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești un troc, fără prea multe negocieri, prin care luau Basarabia și ofereau Dobrogea. În urma acestor jocuri politice, tulcenii au fost foarte aproape, pe parcursul unui an de zile, să devină ruși, bulgari, ca în final să ajungă români. Trebuie să recunoașteți că după această adevărată licitație nu prea mai are cum să-ți stea gândul la construirea de monumente. Mai mult ca sigur că cel care a venit cu ideea Monumentului de Independență tulcean a fost unul dintre membrii din suita lui Carol I, Mihail Kogălniceanu, sau poate generalul-doctor Carol Davilla, autorul frumosului gest de a-și așeza propriile decorații alături de piatra de temelie. Cu siguranță însă, aceștia nu aveau nici cea mai mică idee cum avea să arate monumentul sau, chiar dacă făcuseră o schiță a acestuia, puțin probabil ca acesta să fi călătorit în timp, aproape 20 ani, pentru a se materializa. Cu siguranță însă, amplasarea și orientarea monumentului au fost stabilite de acești oameni, existând informația, neverificabilă, că însuși Carol I este acela care a ales locul monumentului pe Colnicul Hora, impresionat de măreția acestuia. Dacă atracția A.R. Carol I pentru stânca de granit a fost ceva natural, având în vedere că de două mii de ani, romani, bizantini și otomani și-au ridicat cetăți și forturi pe aceasta, modul cum au gândit așezarea monumentului este extrem de important. S-a hotărât ca acesta să fie poziționat cu fața către Dunăre, de fapt către Ismail și întreaga Basarabie, astfel încât rușii care intraseră în stăpânirea vremelnică a acesteia să nu uite că românii nu uită acest lucru! Un mesaj simplu, plin de curaj pentru o națiune care abia se cristaliza ca stat. Pe tot timpul petrecut la Tulcea, Regele Carol I a fost găzduit de familia Ellman, în propria casă, proprietarul fiind unul din cei mai bogați tulceni, mare antreprenor de grâne și lemn. Tot de la balconul casei acestuia, situată pe strada Babadag, oficialitățile asistaseră la defilarea armatei române, la sosirea la Tulcea, în 1878. În ziua de 17 octombrie 1879 suita regală se îmbarcă în mai multe zeci de birje puse la dispoziție de toate familiile tulcene și, aclamată de o mulțime entuziasmată, se deplasează spre Colnicul Hora. Pe stânca de granit se aflau construite trei mori de vânt, motiv pentru care tulcenii numeau locul și Dealul Trei Mori. Printre acestea se aflau zeci de stive de papură, în formă conică, pentru a fi uscate de vântul puternic. Papura era folosită la împletituri, obținându-se rogojini, un element întâlnit aproape în fiecare casă dobrogeană, dar și coșuri și panere. După slujba religioasă de sfințire a locului, A.R. Carol I a pus piatra de temelie, iar doctorul Carol Davilla propriile decorații. În legătură cu gestul generalului-doctor, există o versiune a poveștii în care se spune că acesta, în timpul desfășurării evenimentului, cuprins de o emoție puternică, și-ar fi smuls din piept decorațiile și cu lacrimi pe obraz, le-ar fi așezat, îngenuncheat, alături de piatra de temelie. Echipa de arheologi care au participat în 1977 la lucrările de reabilitare ale monumentului au căutat aceste decorații, fără a reuși însă să le descopere. A. S. Carol I donează suma de 10 mii de lei pentru construirea Monumentului, restul sumei urmând să fie strânsă prin colectă publică. În 18 ani, până în 1896, se adunaseră doar 30 de mii de lei. Cu această sumă infimă și cu oarecare lipsă de interes a autorităților locale, era clar că ideea construirii Monumentului devenise, cu trecerea anilor, o idee utopică și din ce în ce mai îndepărtată. Mai ales că acesta nu fusese la timpul lui decât un concept generat de entuziasm și emoție, fără să fie declanșate niciodată lucrări propriu-zise de proiectare, amplasare și realizare. Acest lucru s-a datorat și faptului că Bucureștiul a acordat drepturi depline tulcenilor, precum și restului Dobrogei, extrem de târziu. Astfel, timp de peste 30 ani, dobrogenii au fost considerați români, dar nu și cetățeni ai României, cu drept de vot sau de a fi aleși. Acest lucru avea și o explicație prin faptul că populația Dobrogei era formată, la momentul realipirii, din doar aproximativ 30% români, restul locuitorilor săi fiind un adevărat mozaic etnic, care ar fi putut influența negativ votul, indiferent de natura acestuia. S-a hotărât atunci că, după ce locuitorii dobrogeni vor fi în majoritate români, vor căpăta și drepturile ce li se cuvin. Șansa realizării monumentului a fost marele român Ioan Nenițescu, numit prefect al județului Tulcea în data de 17 iunie 1897, dovedind încă o dată că un caracter puternic poate fi hotărâtor în depășirea unei situații limită. A fost suficientă sosirea sa la Tulcea pentru ca lucrurile să înceapă să se miște. Instrumentul cel mai puternic folosit de noul prefect a fost Liga pentru propășirea Dobrogei, înființată împreună cu istoricul Grigore Tocilescu, în anul 1896, o asociație culturală, cu numeroși membri la Galați, Brăila și probabil și în alte orașe. Prin instalarea lui Nenițescu prefect de Tulcea, majoritatea tulcenilor de vază devin membri în această Ligă. În nici un an de zile, datorită unor acțiuni energice, se reușește strângerea sumei necesare ridicării monumentului, respectiv 90 de mii de lei, care se adaugă celor 30 de mii, strânși în perioada scursă de la așezarea pietrei de temelie (octombrie 1879) și până la sosirea lui Nenițescu la Tulcea. Cu o viteză amețitoare pentru molcomul județ tulcean, vajnicul prefect strânge suma necesară ridicării monumentului și, până în octombrie-noiembrie a aceluiași an 1897, stabilise aproape toate detaliile construirii acestuia împreună cu sculptorul George Vasilescu, care primise comanda realizării, probabil în urma unei licitații. Lucrurile se mișcă la fel de rapid și, în 1898, monumentul, care trebuia să fie format dintr-un piedestal în formă de trunchi de piramidă, un soclu, în două trepte, peste acesta și, în sfârșit, un obelisc cu două elemente sculpturale, începe să prindă formă. Astfel piedestalul și soclul se realizează din granit de Dobrogea, iar obeliscul din granit de Baveno, lucrat la Milano, în atelierul artistului Innocentio Pirovano. La începutul lunii ocotombrie 1898, George Vasilescu părăsește Italia pentru a veni la Tulcea și participă la montarea obeliscului, trimis cu ceva timp înainte, la Tulcea, probabil pe Dunăre, la bordul unui bastiment. Din nefericire, sculptorul contactează o răceală puternică (unele surse afirmă că ar fi vorba despre tifos), este internat în București, la spitalul Colțea, unde, cu toate eforturile medicilor, se stinge din viață, pe data de 11 noiembrie, la doar 34 de ani. Moartea fulgerătoare a artistului i-a descumpănit puternic pe oficialii tulceni, dar seriozitatea acestuia a fost dovedită chiar și după moarte. Lucrările au fost preluate de discipolul acestuia, Constantin Bălăcescu, doar cu un an mai tânăr, dar la fel de competent. Cu o precizie aproape de metronom, în noiembrie 1899, este adusă la Tulcea sculptura vulturului, iar după încă un an, cea a dorobanțului. Cele două superbe statui, înalte de 5 metri, fuseseră realizate la Veneția, turnate în bronz, după modele realizate de George Vasilescu, în Atelierul E. Munaretti, Frize-Veneția. Acestea au fost așezate pe două postamente, în partea dreaptă, dorobanțul cu arma pe umărul stâng și cu goarna în dreapta, simbol al oștirii române învingătoare, iar în partea stângă, statuia vulturului, cu aripile deschise și capul întors spre dorobanț, poziție ce, în simbolistica vremii, însemna așteptarea unui semn pentru a-și lua zborul asupra dușmanului. Mai adăugăm doar faptul că vulturul a reprezentat un element heraldic important pe stema principatelor românești. Lucrările la realizarea monumentului au fost încheiate în cursul anului 1900, prin montarea unui lanț masiv din metal, susținut de 12 piloni din granit. Au fost necesari încă patru ani pentru ca Regele Carol I să ajungă la Tulcea, pentru inaugurarea Monumentului, pe data de 2 mai 1904. Inaugurarea acestuia rămâne însă un episod plin de mister. În primul rând, pe obelisc a fost montată o placă din bronz, cu inscripția: RIDICATU-S-A ACEST MONUMENT DE CETATENII TULCEI ȘI AI ȚĂRII ÎN ANUL MDCCCXCIX SPRE VECINICA AMINTIRE A READUCERII DOBROGEI LA CĂMINUL STRĂMOȘESC PRIN VITEJIA ARMATEI ROMÂNE SUB CONDUCEREA ARMATEI ROMÂNE SUB CONDUCEREA REGELUI CAROL I. Trecem peste faptul că, de-a lungul timpului, placa inițială a dispărut, că în 1977 a fost montată o placă cu un text diferit, iar în 2006, cu ocazia ultimei reabilitări a Monumentului, a fost refăcută placa inițială, din care lipsește referirea la Carol I, respectiv „SUB CONDUCEREA REGELUI CAROL I”, conform principiului că suntem republicani, nu monarhiști! Ceea ce este însă interesant este faptul că, traducând anul inaugurării, înscris pe placa de bronz cu numere latine, MDCCCXCIX, acestea înseamnă anul 1899! Deci nu 1904, când familia regală a fost prezentă la Tulcea, pentru dezvelire. O posibilă explicație este aceea că, atunci când sculptorul Georgio Vasilescu a stabilit detaliile artistice și tehnice ale realizării monumentului, dezvelirea acestuia era prevăzută pentru 1899. O dată plecat la Milano, acolo unde s-a fabricat obeliscul din granit roșu de Baveno, sculptorul execută și cele două plăci de bronz, care specificau textul de mai sus, alături de stema României. Moartea sa subită a făcut ca lucrurile să rămână exact ca în momentul în care s-a produs, respectiv obeliscul și plăcile să fie montate așa cum fuseseră trimise din Italia. Despre călătoria Regelui Carol I pe Dunăre și în Dobrogea se știa cu mai multe săptămâni înainte, fiind considerată un adevărat eveniment. Importanța se datora faptului că era prima călătorie în Dobrogea a familiei regale, cu toate că trecuseră aproape 26 de ani de când aceasta fusese anexată României. Speranța cea mare, care se lega de această călătorie, era aceea că, în sfârșit, Regele avea să anunțe cu această ocazie că dobrogenii devin cetățeni cu drepturi egale și nu mai sunt subiectul unui pachet întreg de legi speciale, care-i diferenția de ceilalți români. Mărul discordiei avea să fie aruncat de către presa antimonarhistă, respectiv ziarul Adevărul, care, preluând informații din presa germană, afirma în numerele din 30 aprilie și 1 mai 1904, că scopul adevărat al vizitei în Dobrogea era cumpărarea unei mari moșii dobrogene pentru domeniile regale. Aceasta în condițiile în care prețul terenurilor în Dobrogea scăzuse dramatic în ultimii ani și, prin această tranzacție, Regele ar fi dorit să dea un exemplu altor investitori. Același ziar specifică faptul că momentul culminant al acestei călătorii era inaugurarea Monumentului de Independență de la Tulcea, care așteaptă de nu mai puțin de 4 ani acest eveniment, rușii fiind cei care s-au opus în permanență acestui lucru. Călătoria familiei regale pe Dunăre se desfășoară după un complicat protocol, ajungând, în data de 2 mai 1904, și la Tulcea. Într-un adevărat spectacol de gală, tulcenii, cu mic, cu mare, primesc familia regală încă de pe faleză. De aici lucrurile sunt complet neclare, presa vremii, împărțită în cele două tabere, pro și contra, susțin fiecare altceva. Astfel ziarele proguvernamentale și monarhiste susțin că Regele a dezvelit Monumentul de Independență tulcean, un eveniment așteptat de atâta vreme de tulceni. Presa de opoziție afirmă că a fost doar o simplă vizită la monumentul respectiv, Regele și guvernul făcând astfel hatârul rușilor care nu vedeau cu ochi buni acest impozant monument pe malul Dunării. Trecând peste războiul politic al vremii, important este că familia regală a fost prezentă la baza Monumentului, așa cum se poate vedea din fotografiile realizate, iar Regele Carol I a reușit performanța să așeze piatra de temelie în octombrie 1879 și să-l inaugureze (viziteze) în mai 1904, ca principal personaj al acestui simbol local și național. În acest amar de vreme ceilalți actori care au fost implicați în realizarea falnicului monument au dispărut de pe scenă, stingându-se din viață: Mihail Kogălniceanu, Carol Davilla, Ioan Nenițescu, Georgio Vasilescu și mulți alții. Poate și mai important pentru tulcenii de la 1904 este faptul că nu s-a făcut niciun anunț oficial privind aplicarea Constituției României, în întregime, și pentru cetățenii dobrogeni, aceștia trebuind să mai aștepte până în 1912 acest lucru. Treptat, strada Gloriei (Calea Gloriei), care făcea legătura dintre centrul orașului Tulcea și Monumentul de Independență, se transformă într-un fel de Corso al orașului. Aceasta se datora faptului că strada fusese aliniată și pavată cu piatră cubică de granit încă din 1899-1900, cu banii dintr-un credit aprobat de Ministerul de Interne (300 de mii de lei pentru amenajarea străzii și construirea unui școli). Trotuarele largi, făcute și ele din granit roșu de Tulcea, erau mărginite de tei, aduși din pădurile mari de tei din jurul Niculițelului. Existau semne că centrul de greutate al orașului se muta în această direcție, un alt factor care influența acest lucru fiind înălțimea mai mare față de Dunăre, care ferea zona de inundațiile ce acopereau centrul orașul aproape în fiecare primăvară. Din nefericire, strada Gloriei și Monumentul de Independență nu au apucat să se dezvolte suficient pentru a deveni centrul economic și social al Tulcei, peste acesta au sosit ororile Primului Război Mondial, ce-i drept puțin mai târziu față de restul Europei, dar la fel de dramatice. În august 1916, România intră în Război, alături de Antanta și, în urma unei campanii dezastruoase, trupele Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria) ocupă Bucureștiul, dar și Tulcea. Armatele bulgare sosesc în Tulcea în ziua de 22 decembrie și transformă orașul într-o uriașă cazarmă, unde sunt staționate, la un moment dat, nu mai puțin de nouă regimente. Unul dintre primele acte de vitejie ale ocupanților este distrugerea monumentelor orașului. Astfel, statuile de bronz ale Monumentului de Independență, realizate cu atâtea sacrificii financiare de către tulceni, sunt luate ca pradă de război, transportate în Bulgaria, probabil la vreo fabrică siderurgică și topite pentru a fi transformate în proiectile de război. Straniu destin pentru operele de artă realizate de Georgio Vasilescu în atelierele din Veneția. Din nefericire, lucrurile nu se opresc aici și obeliscul monumentului este dinamitat și aruncat în aer, astfel încât din monumentul inițial să nu mai rămână absolut nimic. Trupele de ocupație aveau să se retragă doi ani mai târziu, în noiembrie 1918, lăsând în urmă nu numai un oraș fără monumente, ci pe jumătate pur și simplu demolat. În ideea că acesta avea să devină o țintă preferată pentru armata rusă, națiune care de fapt s-a și retras din conflagrație în 1917, ocupanții vremelnici ai Tulcei au împânzit orașul cu tranșee și garduri de sârmă ghimpată, de-a lungul principalelor străzi ale orașului. Pentru a face loc planurilor de fortificații bulgare, aceștia au dinamitat mai multe sute de case (doar cele locuite de români), motivând distrugerile făcute prin rațiuni de strategie militară, când ele au fost cu intenții clare de ștergere a elementului românesc din oraș. Tulcea și-a revenit deosebit de greu la viaţa normală. Chiar putem afirma, fără să exagerăm, că nu și-a mai revenit niciodată la dinamismul de dinaintea Primului Război Mondial. S-ar părea că distrugerea orașului a fost mai profundă decât a părut la prima vedere, pe lângă pierderile materiale iremediabile pentru întreprinzătorii și negustorii tulceni. Mulți din aceștia au părăsit pentru totdeauna orașul, care s-a dovedit încă o dată că este atât de vulnerabil în caz de război. Pentru exemplificare, aproape întreg corpul profesoral al actualului Liceu „Spiru Haret” a părăsit Tulcea și, cu excepția a doar 2-3 profesori, aceștia nu s-au mai întors niciodată, preferând oferte mult mai sigure dintr-o Românie care renăștea după război. La Tulcea urmează ani de mari lipsuri și chiar foamete, motiv pentru care Monumentul de Independență avea să fie refăcut abia începând cu anul 1932. S-a folosit o machetă aflată la Muzeul militar din București și lucrările au fost încheiate în 1935. Din cauza lipsei banilor, s-a refăcut doar obeliscul, de data aceasta din beton și placat cu granit de Măcin. În anul 1977, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la Războiul de Independență, se alocă fonduri substanțiale și, sub conducerea sculptorului Cristea Grosu, monumentul este refăcut în totalitate după forma inițială, inclusiv cele două statui, dar cu o mică modificare extrem de importantă. Mai întâi însă, pentru a realiza importanța efortului financiar făcut, trebuie spus că au fost alocate 60 de milioane de lei, în condițiile în care construirea unui bloc cu 20 de apartamente costa, în perioada respectivă, aproximativ 2 milioane de lei, deci aproape un mic cartier de 30 de blocuri, care ar fi adăpostit 600 de familii. Trecem peste faptul că plăcile de bronz adăugate aveau cu totul alt mesaj și ajungem la elementul cel mai important al acestei reconstrucții din anul 1977. Orientarea monumentului a fost complet schimbată, el fiind îndreptat de data aceasta spre oraș, deci cu aproape 90 de grade. Nu mai aveam de-a face cu un monument construit pentru a fi văzut de dincolo de Dunăre, ci pentru locuitorii orașului Tulcea. O altă orientare, un alt mesaj. În ziua de 9 mai 1977, tulcenii l-au așteptat zadarnic pe președintele de atunci al României, Nicolae Ceaușescu, care se zvonise că va participa personal la inaugurare și pentru care se și făcuseră, într-un fel, toate investițiile. S-a spus atunci, ca și în 1904, că pentru a nu-i ofusca pe ruși, acesta a preferat să nu participe la inaugurare. Într-un fel, istoria se repeta. Monumentul care se arată în fața ochilor noștri în acest moment, cu întreg grupul arhitectonic ce îl înconjoară, este rezultatul ultimei reabilitări a acestuia, realizată în anul 2006, în cadrul unui proiect cu finanțare europeană și locală. Au fost făcute reparații, înlocuite unele materiale cu altele de mai bună calitate, au fost refăcute plăcile inițiale din bronz, cu textul aproape complet (așa cum spuneam, lipsește din textul original, fragmentul „sub conducerea Regelui Carol I”) și, bineînțeles, s-au adăugat alte plăci, care să-i facă nemuritori și pe contemporanii noștri.
Imaginea din pagina următoare este o ilustrată cu Monumentul de Independenţă, realizată în anii 1910 şi reprezintă forma iniţială a acestuia.
DETALII TEHNICE
Monumentul de Independență, numit inițial Monumentul comemorativ al anexării Dobrogei, este amplasat în partea de nord-est a orașului Tulcea, pe o colină de stâncă din granit, numită Colnicul Hora. Gândit să fie ridicat încă din anul 1879, când se pune piatra de temelie de către Regele Carol I, proiectul artistic și realizarea sunt începute de sculptorul Georgio Vasilescu, în 1897, și terminat în 1900, de Constantin Bălăcescu. Cu toate că una dintre plăcile din bronz ale monumentului indică inaugurarea acestuia în anul 1899, aceasta a fost realizată în ziua de 2 mai 1904, tot de Regele Carol I. Din vechiul monument nu a mai rămas decât o parte din fundație, restul fiind complet distrus de armatele de ocupație, în perioada 1916-1918. Actualul monument este o replică fidelă a celui original, la care s-a schimbat doar orientarea, inițial spre Dunăre (de fapt, peste Dunăre, spre Ismail și întreaga Basarabie); din 1977 s-a ales să fie îndreptat spre oraș. Obeliscul, înalt de 22 de metri, este construit din beton și placat cu plăci de granit de Măcin (în locul celui inițial, alcătuit din 3 blocuri asamblate, din granit roșu de Baveno). Cele 2 statui, reprezentând un dorobanț, pregătit de luptă și un vultur, așteptând doar un semnal pentru a se arunca asupra dușmanului, au fost realizate cu ocazia reabilitării din 1977, copii ale celor originale realizate de Georgio Vasilescu. Esplanada care întregește complexul sculptural a fost realizată, pentru prima dată, tot în 1977, cu modificări în anul 2006.
Imaginea de mai jos este o ilustrată cu Tulcea, pusă în circulaţie în perioada 1906-1907, cu o vedere generală a Monumentului de Independenţă.
Imaginea de mai jos este o ilustrată din perioada 1910-1915, în care se poate vedea întreg ansamblul monumental.
O fotografie realizată în anul 1918, cu ceea ce a mai rămas din Monumentul de Independenţă, după distrugerea acestuia.
Imaginea de mai jos este o fotografie din anul 1937, cu poarta de acces în zona Monumentului de Independenţă, când acesta a fost reconstruit după distrugerea lui de către armatele de ocupaţie din timpul Primului Război Mondial. Până în 1977, monumentul a fost lipsit de cele două statui de bronz care flanchează obeliscul.
Imaginea de mai jos este o fotografie din perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial, realizată de dincolo de Dunăre, din localitatea Tudor Vladimirescu (fost Carol I). Pe fundal se poate observa Monumentul de Independenţă.
Imaginea de mai jos este o fotografie cu artistul Georgio Vasilescu, stins din viaţă la doar 34 de ani (la 11 noiembrie, 1898). Acesta este realizatorul Monumnetului de Independenţă, de la Tulcea.
O ilustrată cu Monumentul de Independenţă, din anii 1970, înainte de amplele lucrări de reabilitare din 1977. Se poate observa lipsa statuilor ce flanchează obeliscul.
Text preluat de pe Misterele Dunarii prin bunavointa Domnului Nicolae Ariton
