Pe strada Babadag, una dintre cele mai importante străzi ale Tulcei, se află situată Sinagoga, așa cum o denumesc toți tulceni, sau Templul Coral, așa cum apare în documentele oficiale și cum este numită de evreii tulceni, atâția câți au mai rămas. Pare o construcție care a călătorit în timp, fiind singura de acest gen pe întreaga stradă, străjuită de o parte și alta de blocuri din beton. Pe vremuri, strada Babadag, alături de străzile înconjurătoare, constituia centrul cartierului evreiesc al Tulcei, al cărui număr de suflete atingea, în 1910, aproximativ două mii. Mahalaua israelită, așa cum era numită de tulceni, s-a format mai târziu și mai încet decât cele românești, grecești sau bulgărești, poate și pentru faptul că negoțul tulcean a fost multă vreme un fief al grecilor și al armenilor. Templul Coral este un vestigiu aproape singuratic al unei comunități numeroase și importante a orașului, din care mai există astăzi doar câteva zeci de reprezentanți.
ASPECT
Sinagoga – Templul Coral a fost construită la sfârșitul secolului al XX-lea, fără să existe documente explicite în acest sens și nici păreri unanime. Anul cel mai vehiculat este 1890, dar și 1880 și 1901. În principiu, reprezentații comunității evreiești încearcă să plaseze anul de construcție cât mai devreme, iar unele voci să aducă acest an ceva mai târziu, rezultând, în final, un interval destul de important: 1880-1901. Ca întotdeauna în viață, probabil că adevărul se află undeva la mijloc. Templul israelit din Tulcea are o structură arhitectonică deosebită față de celelalte sinagogi din România, fiind o clădire impozantă, flancată de două turnuri masive și simetrice. Sinagoga tulceană pare stingheră printre mastodonții din beton, care o înconjoară, dar oferă, în același timp, un aer de învingător printre aceștia, precum vechiul rege David.
LOCAȚIE
Templul coral se află la aproximativ 400 de metri distanță de locația fântânii arteziene din Piața Mircea cel Bătrân (Piața Civică a Tulcei), stabilită ca reper al orientării noastre prin oraș. Situată pe strada Babadag, principala cale de acces auto a orașului, Sinagoga este o locație imposibil de ratat.
POVESTEA
Pe la 1850, în Tulcea existau doar două sute de evrei. Și când facem această afirmație nu ne referim doar la oraș (care nici nu prea era oraș în acei ani), ci la întreaga regiune de nord a Dobrogei, în calcul intrând și Isaccea și Măcinul. Lucrurile aveau să se schimbe abia după încheierea Războiului Crimeii, unul dintre puținele, din perioada modernă, în care Imperiul Otoman a ieșit învingător, cu largul concurs al englezilor și al francezilor. Conform obiceiului, în urma reîmpărțirii teritoriale între învingători și învinși, au avut loc și importante strămutări de populație, adevărate drame pentru oamenii simpli, uitați însă cu desăvârșire de istorie. În aceste schimburi de locuitori ai Dobrogei și ai regiunilor vecine nu au intrat niciodată evreii, poate și pentru simplul motiv că aceștia nu au format niciodată, în zonă, sate compacte evreiești, având ca ocupație preponderentă agricultura, pescuitul sau creșterea animalelor. Fiind în principal negustori și meșteșugari, evreii au preferat întotdeauna orașele, unde puteau să-și exercite în voie aceste practici. Cum regulile comerțului liber erau noțiuni destul de vagi în Imperiul Otoman, comerțul tulcean rămâne în continuare monopol grecesc și armean, iar o serie de legi le interziceau evreilor să desfășoare activități de meșteșugărie, de teama osmanlâilor de concurență. Astfel, după o adevărată perioadă de boom economic, Tulcea număra, pe la 1880, un număr de 304 evrei din cei 17.518 locuitori, în condițiile în care un mare număr de turci și tătari părăsiseră orașul, rămânând 370 de turci și 224 de tătari. În continuare însă, numărul evreilor avea să crească încet, dar constant, o posibilă explicație fiind speranța că la un moment dat vor primi cetățenia românească, alături de ceilalți dobrogeni, fapt ce avea să se împlinească pentru unii dintre ei, dar o încetățenire presărată cu tot felul de legi anti-evreiești.
Cu toate acestea, în 1907, existau 1773 de evrei, depășindu-i deja pe greci, care rămăseseră doar în număr de 1305. Cea mai mare parte dintre aceștia s-au așezat în sudul orașului, pe dealul Babadagului, formând mahalaua israelită, cu artera principală pe strada Babadag, înconjurată de străzile Cuza-Vodă, Orientului, Toamnei (care se numea General Anghelescu). În mod cert, primele două sinagogi ale Tulcei au fost construite, conform perceptelor religioase evreiești, în punctele cele mai înalte ale mahalalei (acolo unde existau), considerate a fi locuri curate. Astfel, există informații că primele două sinagogi tulcene au fost în zona străzilor Orient (una chiar pe această stradă), aflate cu mult deasupra celorlalte străzi ale cartierului. Ferestrele nu trebuiau să fie îndreptate spre clădirile învecinate, să fie înalte și înguste, astfel încât serviciul religios din interior să nu fie văzut din afară și perturbat. Probabil că acestea au funcționat în clădiri modeste, motiv pentru care au și dispărut relativ repede sub tăvălugul planurilor urbanistice moderne. Oricum, mahalaua israelită era una dintre cele mai arătoase ale orașului, alcătuită din cel puțin o sută de clădiri cu etaj, construite din piatră și cărămidă, în comparație cu restul mahalalelor, unde predominau casele din chirpici și acoperite cu stuf. Acesta este și motivul pentru care, atunci când trupele române au intrat în Tulcea, în noiembrie 1878, sau când regele Carol I a făcut prima vizită în Dobrogea, în octombrie 1879, oficialitățile române și suita regală au fost primite în casa cea mai fățoasă a orașului, a evreului Avram Ellman. Aceasta era amplasată tot pe strada Babadag, o adevărată arteră israelită a Tulcei, și a îndeplinit în mai multe perioade funcția de Prefectură, Cartier General al Armatei etc., rezistând până în anii 1970, când a fost demolată pentru a face loc noilor blocuri din beton. Drept recunoaștere pentru meritele sale cetățenești românești, proprietarul Avram Ellman a fost decorat cu cel mai înalt ordin național, Steaua României, cu grad de cavaler, fapt ce este specificat și pe piatra tombală din cimitirul evreiesc vechi al Tulcei, acolo unde se află înmormântat distinsul evreu tulcean.
Trecând peste toate părerile privind data construcției sinagogii tulcene, luăm în considerare afirmațiile celui mai autorizat evreu tulcean, domnul Solomon Faimblat, președintele comunității evreiești din Tulcea, care susține că aceasta a fost ridicată în perioada 1880-1883. Față de celelalte două temple israelite, aceasta nu mai respecta întru totul perceptele de a fi poziționat pe un deal, cum nici celelalte două nu respectaseră condiția de a fi așezate lângă o apă curgătoare. Inițial templul a fost înzestrat cu o curte generoasă, care compensa într-un fel lipsa celorlalte condiții, iar prin dimensiunile sale, reprezenta pe deplin un adevărat simbol al puternicii comunități israelite din Tulcea. Spuneam, la începutul acestui capitol, că Templul Coral din Tulcea nu se aseamănă absolut deloc cu nicio sinagogă din restul României, găsindu-și corespondent doar în centrul marilor orașe din Israel, în mod special în Tel Aviv. În mare parte, clădirea templului este aceeași, păstrându-se intacte candelabrele și mozaicul pardoselii, elemente remarcabile, luând în considerare amarul de ani trecuți peste clădire și comunitate. Cel mai importat element al sinagogii îl reprezintă chivotul (Arca Alianței – Arca Sfântă – Aron Hakodeș), în care se păstrează sulurile Torei, în cazul sinagogii tulcene fiind un spațiu amplu și plin de generozitate. Hupa, baldachinul ținut deasupra tinerilor căsătoriți se află și acum în dotarea sinagogii, cei patru stâlpi din lemn fiind abandonați stingher într-unul din colțuri, având în vedere că ultima căsătorie desfășurată aici a fost în data de 13 februarie 1977, între domnul David Beno și domnișoara Simona Hausirer (absolventă a Liceului Spiru Haret Tulcea), acest eveniment fiind primul și ultimul, din nefericire, după 1958.
La timpul respectiv, căsătoria în cauză a făcut ca sinagoga să fie arhiplină, cu tulceni evrei, dar și ne-evrei, parcă știind că sunt martorii unui moment irepetabil. Dimensiunile impresionante ale sinagogii tulcene își găsesc explicația într-un calcul laborios care a stat la baza proiectării acesteia. Astfel, s-a ținut cont ca fiecărui loc să i se aloce 0,9 mp, la un număr de enoriași care frecventează slujba de 2/3 din total, din care 3/5 bărbați (în naos) și 2/5 femei (în tribune) și aceasta nu este decât prima parte a unui adevărat algoritm de calcul, cu un număr incredibil de variabile care sunt luate în considerație. Parterul sinagogii este ocupat de încăperea bărbaților și este mobilat cu rânduri de bănci, orientate către est, adică către Ierusalim. Nu știm dacă băncile inițiale s-au mai păstrat după lucrările de reabilitare în care este cuprinsă sinagoga tulceană, în momentul în care scriem aceste rânduri. Cert este că acestea erau construite cu o adevărată rigurozitate medievală, cu o lățime de 54-57 cm, simple și monumentale în același timp. Lucrurile pot părea de-a dreptul meticuloase, luând în considerare sertarul cu încuietoare de sub fiecare scaun, în care proprietarul îți ținea șalul de rugăciune și cele 6-7 cărți uzuale pentru serviciul religios. Când am scris proprietar al unui loc – jilț,cum era numit de comunitatea israelită – nu am făcut nicio greșeală, la construcția sinagogii, fiecare bărbat din comunitate – care participa bineînțeles la ridicarea acesteia – era împroprietărit cu un jilț, pe viață, pe care putea să-l lase moștenire, să-l vândă sau chiar să-l închirieze, așa cum se poate citi în actul de proprietate pe un asemenea jilț, în Templul Israelit din Tulcea, al domnului Daniel Peritzovici, fericitul proprietar a două locuri nr. 16 (unul pentru femei), pentru suma de 180 de lei și 10 bani timbru fiscal statului român.
Sinagoga nu era însă o clădire singulară, izolată, cu o anumită aroganță în cadrul comunității, ea făcea parte dintr-un adevărat complex de clădiri, care asigurau viața spirituală a comunității, sub toate aspectele. Astfel, în apropierea Templului Coral din Tulcea, mai exista o școală pentru studiul Torei (Talmud Tora), percepută de tulceni ca sinagogă de sine stătătoare, Mikve Teare (un fel de capelă mortuară), un azil de bătrâni, o baie rituală. De-a lungul timpului, au mai existat societăți precum Maccabi și Lumina, prima funcționând din 1922 până în 1933, având în activitate în mod special jocuri sportive precum fotbalul, gimnastica şi atletismul. Într-o sinagogă se desfășoară și activități mai puțin obișnuite, cum ar fi pedepsirea unor abateri de la normele comunității, într-un spațiu numit colțul infamiei, unde exista un belciug al păcătoșilor care era fixat de picioarele celor care greșeau, condamnați astfel la ocările confraților, cu scopul de a fi iertați și reprimiți în sânul comunității.
Cea mai spectaculoasă acțiune juridică israelită o reprezenta însă de departe așa numitul More Judaico (Judaica), un jurământ depus în cazul unor litigii financiare (în mod special). Nu avem dovezi dacă la Tulcea a fost înregistrată vreo activitate de acest gen, dar, cum numărul negustorilor evrei tulceni era foarte mare, și motivele de neînțelegere dintre aceștia erau direct proporționale. În principiu, această formă de judecată/ pedeapsă, cu elemente medievale, a fost abolită în întreaga Europă încă din anii 1840, dar în Imperiul Otoman ea a funcționat încă mulți ani, iar în România, în mod deosebit în Moldova, chiar până în 1908, ca sentință dată de unele tribunale civile și care trebuia executată în cadrul sinagogii. Sentinţa More Judaico era mai întâi adusă la cunoștința comunității prin anunțuri mortuare cu chenar negru, care specificau că, la o anumită dată și oră, în sinagogă se va desfășura macabrul eveniment. La momentul stabilit, ceaușul (un fel de dascăl al sinagogii) anunța cu sunete de șofar (corn) că slujba cu scop judecătoresc urma să înceapă. În sala de rugăciune, împricinatul era adus în fața întregii comunității, așezat în bănci, ca la spectacol. Acestuia i se tăiau unghiile de la mâni și de la picioare (o pedeapsă extrem de înjositoare pentru un evreu), de același ceauș, care apoi îl scufunda de trei ori într-o baie rituală, indiferent de temperatură sau starea sănătății. Apoi împricinatul era îmbrăcat cu giulgiul (lințoliul) morții și dus pe un eșafod improvizat în fața altarului, unde era obligat să spună o adevărată formulă de jurământ, repetând după rabin. Această formulă de jurământ era alcătuită dintr-o adevărată listă de blesteme care aveau să se abată, în caz de sperjur, asupra sa și a familiei, până la a trei generație: Să vie asupra mea toate blestemele ce scrie în Biblie; Dumnezeu să dee ca în curândă vreme să aibă femeea, copiii și rudele, după mine, un an de cernire; trăsnetul să mă lovească; numele meu să fie șters dintre jidovi; toate scârbele și bubele lui Iov să vie asupra mea; să fiu nemernic și să n-am o bucățică de pâine; să cerșitoresc pe la case; să fiu însemnat cu pecetea neagră; să fiu nebun și orb; și de am giurat strâmb să fiu blestemat când voiu intra în casă… Este interesant că această formulă de jurământ îi aparține unui român, un oarecare Vasilie Obreja din fostul județ Putna, care, pe la 1838, fiind în litigiu cu doi evrei, din cauza unor neînțelegeri în urma unei tovărășii, a creat această formulă a jurământului, pe care judecătoria Putnei a stabilit-o ca fiind adevărată, întrucât cea uzitată până la acea dată, avea multe inadvertențe. În plus, se stabilește ca să rămână pe viitorime ca lucrare, iar domnitorul Moldovei o promulgă ca o adevărată lege. În continuare, istoria acestui jurământ este destul de încâlcită, fiind interzis, dar continuă să existe, aşa cum spuneam ceva mai devreme, după dovada unor sentințe date de tribunale civile, chiar și în 1908, spre disperarea unei anumite categorii de evrei, care o considerau ilegală și imorală. În tot acest interval, evreii de rând au pregătit o adevărată panoplie de trucuri care să anuleze puterea jurământului, dintre care cea clasică era cea în care, în timpul acestuia, susținut în idiș, împricinatul să pronunțe auf im (asupra lui) și men (nu se știe cine), în loc de auf mir (asupra mea) și meh (pe mine), trecând astfel păcatul asupra adversarului. Însuși Vasili Obreja stabilise o adevărată procedură de desfășurare a jurământului, semn că era un foarte bun cunoscător al obiceiurilor evreiești. Astfel, acesta trebuia să desfășoară în următoarea ordine secvențială: 1. Tribunalul scrie Rabinului să trimeată un ceauș după jurământ ca să scoată o copie revalidată (spre a nu fi schimbat de ceauș); 2. Lunea și joia, zile de post, când se citesc cele 10 porunci (toira), sunt cele mai bune pentru jurământ; 3. Jidovul se va apuca cât de dimineață, în așternut, ca să nu apuce a mânca și a se îmbăta (consumul unui singur pahar de vin anula puterea oricărui jurământ); 4. Va lua cu el o cămașă curată, legătura cu falonul (tales) și cămașa cea de moarte (kittel), cu o descriere completă a legăturilor falonului pentru ca acesta să nu fie fals (pusel); 5. Va fi la ferdeu (mikve) și se va scufunda în ea de trei ori și apoi dus la școala cea mare (șil); 6. În școală, să se ia seamă să nu se puie la loc în sicriu cele zece porunci ca să nu se amestece cu altele false; 7. Jidovul se va descălța, rămânând numai în colțuni, se va spăla pe mâini și va îmbrăca cămașa cea de moarte… etc. Și instrucțiunile continuă tot așa, făcându-i pe cei din afara comunității evreiești să se minuneze la posibilitățile de-a dreptul inepuizabile de a înșela propriul sistem juridic, prin trucuri personale sau în complicitate cu ceaușul, reprezentantul oficial al sinagogii.
Pe lângă cele trei sinagogi pe care le avea Tulcea, dintre care a supraviețuit doar Templul Coral, comunitatea mai poseda și două cimitire. Cimitirul vechi, situat pe actuala stradă Corneliu Gavrilov (fostă Regina Elisabeta și 23 August) a fost închis în anul 1900, alături de toate celelalte cimitire ale mahalalelor tulcene, de către energicul poet prefect Ioan Nenițescu. El există însă și astăzi, reabilitat și îngrijit de către puținii membri ai comunității, care mai sunt în oraș și reprezintă un adevărat muzeu funerar. Dacă jurământul More Judaico are numeroase elemente macabre, mai puțin încrâncenat pare a fi ceremonialul înmormântării, care cuprinde cel puțin o șaradă, semn că poporul evreu era într-un continuu dialog și într-o interminabilă negociere cu divinitatea. Astfel, în momentul în care cortegiul mortuar ajungea la poarta cimitirului, tradiția cerea ca însoțitorii să-l întrebe pe paznic dacă mai sunt locuri libere. Conform aceleiași tradiții, acesta trebuia să răspundă că nu mai exista niciun loc liber, moment în care începeau rugămințile și negocierile, astfel încât măcar răposatul să fie primit, cu interdicția clară a paznicului ca nimeni din cortegiu să nu mai îndrăznească să moară, pe motiv de lipsă de locuri. După ce se achita o mică sumă de bani, cortegiul întristat de soarta defunctului, dar plin de optimism privind viitorul personal, pătrundea în spațiul cimitirului. Lucrurile se complicau, uneori degenerând în adevărate scandaluri, când, la întrebarea dacă mai sunt locuri libere, paznicul, care avea niscai polițe mai vechi de achitat cu familia răposatului, deschidea larg porțile cimitirului și declara bucuros că are locuri libere pentru toată lumea. Cei mai habotnici se dădeau câțiva pași înapoi și începeau să amenințe, acuzându-l pe gardianul cimitirului de toate relele din lume, în timp ce acesta le răspundea că el nu este decât un administrator înțelept, care se îngrijește pentru binele comunității. Amenințările se transformau în tratative și apoi în înțelegere, contra unei mici sume de bani, după care cei din cortegiu întrebau din nou dacă mai sunt locuri. Răspunsul era: Nici gând, nu mai există nici măcar o palmă sau un santim. Așa că nu mai muriți, căci nu aveți loc unde să fiți îngropați! Încrezători și fericiți de cele spuse de paznic, cu toate că fuseseră cu toții martori la mituirea lui cu câțiva pitaci, cortegiul israelit pătrundea în curtea cimitirului de pe strada Regina Elisabeta, mărginit de copaci înalți, ca de un adevărat zid.
Imaginea de mai jos este o fotografie realizată de pe strada Babadag, în perioada 1920-1925, în planul al doilea aflându-se Templul Coral.
DETALII TEHNICE
Sinagoga – Templul Coral este construit în perioada 1880-1901 (fără să se cunoască data precisă) de către comunitatea israelită din Tulcea, pe strada Babadag, altădată artera principală a cartierului evreiesc (mahalaua jidovească). Arhitectura atât de diversă a sinagogilor este o dovadă în plus că religia practicată de poporul evreu are un fond solid cu forme însă diferite și libere în exprimare. Astfel, sinagoga tulceană este un exemplu în plus de unicitate, neasemănându-se cu nici o altă sinagogă din România, având corespondent poate în Tel Aviv. După dimensiuni, sinagoga tulceană este una medie, de tip bazilical cu un etaj. Faptul că nu există dogme rigide care să ghideze construirea sinagogilor este motivul pentru care s-a generat o diversitate mare arhitectonică și o luptă continuă între tendințele reformiste și cele conservatoare. Cele două turnuri laterale sunt elemente inedite la o sinagogă, iar cupolele demonstrează, s-ar părea, influența orientală din fostul Imperiu Otoman. În principiu, în sinagogă ar putea oficia orice participant care cunoaște ritul și nu numai preoții. Enoriașii ar fi cei care conduc funcționarea sinagogii, printr-un comitet ales din mijlocul lor (al cărui președinte se numește parnas), conducătorul executiv (gabai) ocupându-se de activitățile concrete. Condițiile materiale ar fi asigurate de intendent (șameș), iar rugăciunile sunt citite cu voce tare de un cantor (hazan). Una dintre puținele condiții impuse este aceea ca numărul participanților să fie de minim 10, cu o vârstă mai mare de 13 ani. I-a fost restrânsă mult curtea interioară în timpul rearanjărilor urbanistice, iar clădirea în sine a suferit mai multe reabilitări, cele mai importante fiind în anii 1980 și 2012, păstrându-și însă autenticitatea și posibilitatea de a fi folosită pentru ceremonialul religios israelit.
Imaginea de mai jos este o fotografie a Templului Coral, realizată în anul 1970.
Imaginea de mai jos este o fotografie a Templului Coral din Tulcea, realizată, cu aproximaţie, în anii 1960-1970.
Imaginea de mai jos este o copie după actul de proprietate al unui jilţ (loc) în Templul Coral din Tulcea.
Imaginea de mai jos surprinde interiorul Templului Coral din Tulcea.
O fotografie din anii 1960, cu strada Babadag, în fundal se poate observa Sinagoga. Între timp, clădirile din primul plan au fost demolate, în cadrul planurilor de urbanizare.
O fotografie cu Templul Coral, din Tulcea, realizată în anii 1970.
Text preluat de pe Misterele Dunarii prin bunavointa Domnului Nicolae Ariton
